Casablanca

Cât ar dori ca aceste clipe să nu se termine. Creapă bostani pentru porci cu mişcări precise. Parcă nici nu simte în mână securea cam tocită, cu mâner foarte scurt, rugos. Se gândeşte la copiii ei, Alina şi Marius, liceeni numai de 9 şi 10, la Fiatul pe care l-au cumpărat de-o săptămână, că au scăpat şi de ultima rată la bancă pentru casă. Maria Boldor priveşte cele patru solare lungi de 30 de metri din grădină, învelite cu folii de plastic noi. Nu peste mult timp trebuie să meargă la vândut de răsaduri de legume şi flori în pieţe. Se înserează la periferia Deaniei, dar nu se simte obosită. A lucrat din zori şi a văzut doar un serial la televizor, pe frânturi, în timp ce pregătea o porţie de sarmale cu păsat. Copiii o să-i vină abia sâmbătă de la Cluj, unde stau la internat.

Aranjează bucăţile de bostani într-o oală cu smalţul sărit, cândva de-un verde deschis, spuzită de funingine, şi-şi vede bunicul. Constantin stă pe un scaun, cu spatele rezemat de peretarul de pe zid. Citeşte, cum a citit toată viaţa. Maria îşi trece mâneca rolingului peste sudoarea de pe frunte. Constantin a murit la 99 de ani, cu 10 ani în urmă. A fost frizer.

Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-şi reproşeze, fiind fericită. Constantin o ducea la cinematograf şi de trei ori pe săptămână. Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea raiaţilor care o strâng la burtă, roşii spre cărămiziu, şi-şi spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening. Aprinde o ţigară, imitând inconştient gesturile lui Humphrey Bogart din “Casablanca”. A crescut în casă cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Ingrid Bergman, cu personajul Rick Blaine spunându-i Ilsei Lund, în cunoscutul club de noapte cosmopolit din nordul Africii, “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Humphrey Bogart e bărbatul ei ideal, iar Eugen nu-i seamănă. E căsătorită cu Eugen de 16 ani. Cât ar vrea ca aceste clipe să încremenească, s-o ocrotească în braţele lor moi, să nu se termine. Constantin, la 14 ani, era ucenic la frizeria lui Motitz din Cluj, de lângă Teatrul Maghiar. Moritz, un evreu amator de petreceri, obişnuia să-l bată pentru orice greşeală. Într-o dimineaţă, când patronul îl urechea şi se pregătea să-i dea încă o lovitură peste spate cu cureaua grea şi lată de ascuţit bricele, Constantin a zărit prin vitrină un tinerel brunet oprit, întors spre ei.

- Puteţi să mă faceţi ca nou?, a zis acesta după ce a închis uşa cu geam mare de la intrare.

- Desigur, domnul meu. Ras, frezat?, se avântă Moritz şi-i înfăşură o bavetă albă în jurul gâtului, care-i ajungea tânărului până chiar deasupra pantofilor care luceau, fără un strop de mizerie pe ei, deşi afară tocmai s-a oprit o ploaie deasă.

- Ras. Vreau să mă radă băiatul. El…

- E la început, murmură Moritz, domnul meu…

- O să se descurce, hai băiete, îi trase cu ochiul tânărul lui Costantin.

- Sigur, sigur, bâiguiră Moritz şi Constantin, primul indispus, celălalt neliniştit.

Aceea a fost prima dimineaţă când Constantin i-a acoperit cu clăbuci de săpun faţa lui Kertesz Mihaly, care lucra, a aflat în zilele următoare, în studiourile lui Jeno Janovics, unde turnau filme. În acea perioadă, în cele două-trei luni când l-a bărbierit zilnic pe Kertesz, şi l-a tuns odată la două săptămâni, Constantin a aflat ce sunt filmele. Îi bătea inima când a văzut primul film în întuneric, era vrăjit, era îndrăgostit, era în 1914. Şi-n colţul acela prăfos al studioului, unde i-a spus Kertesz să stea, după un decor, ca să nu-l observe nimeni şi să nu iasă scandal, celor străini fiindu-le interzisă intrarea în încăpere, viaţa lui Costantin s-a schimbat. Cum se va schimba şi viaţa Mariei, după mulţi, mulţi ani. Pasiunea pentru filme s-a transmis de la bunic la nepoată împreună cu ADN-ul celulelor, obişnuia să-i tachineze Ioana, blânda soţie a lui Constantin.

În 1942, i-a povestit Mariei Constantin, ţinând-o pe genunchii lui mari când era o fetiţă blondă, s-a produs filmul “Casablanca”. L-a vizionat doar după încheierea războiului, când au început să scrie ziarele noastre despre el. Înainte nu s-a putut, eram aliaţii nemţilor. Atunci, Constantin, cercetând atent pozele actorilor şi a celor care au realizat pelicula, a întâlnit o figură negricioasă care i se părea cunoscută. Era regizorul capodoperei, Michael Curtiz. Despre care se relata că şi-a turnat filmele de început la Cluj. Ca-ntr-o explozie de lumină, Constantin şi-a reamintit de “Boierul Bank”, de “Bebeluşi închiriaţi”, de “Escortata”, primele lui filme urmărite, de spatele prăfos al decorului din studiourile lui Jeno Janovics, de autorul lor, Kertesz Mihaly. Îmbătrânit, el era Michael Curtiz.

Maria a crescut cu Michael Curtiz în minte. Lângă bostanii crăpaţi, Maria ar da orice să-şi prelungească starea de bine împreună cu bunicul Constantin, cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Michael Curtiz, cu gândurile la copiii ei, la solare şi la banca de care a scăpat. După ce i-a şters tăişul cu o cârpă de bumbac, a aşezat securea pe un taburet şi a strivit ţigara în scrumiera curată de porţelan, rotind-o.

Două buze i s-au lipit de ceafă. Nişte mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus. Şi-a cuprins-o şi un miros pătrunzător de alcool. Nu a auzit când a intrat Eugen. Starea de beatitudine începea s-o părăsească, şi nu vroia. Intruziunea era dureroasă, sfâşietoare, ca un viol. Eugen îi prinse palma dreaptă şi i-o puse între picioare. “Sărută-mi-l”, auzi dinspre Eugen, şi i se păru că auzi şi “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Apucă securea şi lovi. De mai multe ori, repede. Sângele lui Eugen coloră pardoseala de stejar. Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu. Maria Boldor observă că lângă uşă îşi aprindea o ţigară Rick Blaine. Costantin întoarse o pagină şi se foi.