CENTENAR: Taina şi tâlcul patronimului WOJTYŁA

În curând se rotunjește un veac de la nașterea pruncului Karol Jozef Wojtyła, în ziua de marți, 18 mai 1920, în familia ofițerului Karol și a soției sale Emilia din orășelul Wadowice, în sudul Poloniei, care, peste ani, după mai multe încercări și iluminări, va urca, luni, 16 octombrie 1978, pe tronul pontifical din Cetatea Eternă a Romei, rostind cea dinâi binecuvântare Urbi et Orbi, drept urmaș al Apostolului Sf. Petru.

Aleg aceste repere din cartea Sfântul Ioan Paul cel Mare, semnată de Nicolae Mareș (ediția a treia, Editura Academiei Române, Editura Rao, București, 2019), și n-am să mai trec în revistă performațele scriitoricești ale autorului – bun cunoscător al limbii polone, diplomat de carieră, istoriograf viguros și riguros al Papei Ioan Paul al II-lea, traducător, editor și exeget al operei acestui pontifex maximus –, spre a mă opri doar asupra numelui de familie Wojtyła, care a stârnit discuții demne de tot interesul.

În capitolul Despre originile Pontifului și rădăcina sa valahă (p. 13-35), domnul Nicolae Mareș înfățișează documentat „sloboziile românești din Polonia”, unde românii ajunși acolo întemeiau sate, defrișând pădurea sau desțelenind pământurile arabile, și primeau privilegii regale „Jus valachorum”, adică scutire de bir, cu singura obligație ca fiecare sat – și documentele atestă peste 500 de sate românești, cu biserici ortodoxe, preoți și cnezi români – să trimită trei arcași în oastea regelui. Constatăm apoi chiar o toponimie „transhumantă” – Vicov (pronunțat Jicov) în Bucovina și Żicov în Polonia, Zamostea din preajma orașului Siret, în Moldova, și Zamoscz (Peste Pod) în Polonia, Crasna în Bucovina, Krasna în Polonia..., încât nu putem ști dacă românii le-au adus din țara vecină sau, părăsind ținuturile moldovenești, au luat cu ei și numele satelor abandonate în baștină. Într-un asemenea sat, Czaniec, s-au născut și au trăit răs-străbunicul Bartolomej, străbunicul Franciszek și bunicul Maciej al viitorului preot romano-catolic Karol Jozef Wojtyła.

Patronimul Wojtyła este alcătuit din trei silabe woj+ty+la, dar în cea dintâi nu avem cum afla „adevăratele rădăcini ale Papei Wojtyła” (p. 38), pentru că radicalul patronimului familiei este Wojt, cu înțelesul de primar, nicidecum războinic sau oștean, etapele închegării cuvântului Wojtyła fiind: 1. funcția de primar, Wojt, al unei comunități; 2. porecla Wojt+yła promulgată și propagată de acea comunitate, și 3. translația poreclei în patronimul Wojtyła, oficalizat în acte de stare civilă. Concret, în pronunția acestui patronim, polonii rostesc în partea de sud și sud-vest a Poloniei de astăzi o versiune cu radicalul Wojt-, primar, bine precizat în prima dintre cele trei silabe Wojt+î+la, și o formulă mai frecventă Woj+tî+ua, în care radicalul Woj- s-ar putea înțelege războinic sau oștean, iar silaba a doua -tî- despovărându-se de orice semnificație întrucât ł- (spintecat de săgeată) se vocalizează și produce un hiatus ori o „căscătură între două vocale” (după fonetica din descripția filologului român Ion Budai-Deleanu, trăitor multă vreme printre polonii și rutenii din Lemberg).

Ipoteza domnului Nicolae Mareș, alături de alte argumente, își caută un temei fonetic în sufixul -yla, -ilă și incită chiar precursori prin faptul că scriitorul  Edgar Papu ar fi propus o versiune mai puțin academică, exprimată (prin viu grai sau în scris?) către prof. Ion Coja, în 1987, despre Padre Voicila, cum îl gratula Padre Biagio, omul de încredere, polonez, al Papei Ioan Paul al II-lea, pronunțând ca în românește „cunoscutul Voicilă”: „Padre Voicila se trage dintr-un sat întemeiat în urmă cu vreo trei secole de niște moldoveni urcați spre Miază Noapte de răul tătarilor...” Și concluzia prof. Ion Coja: „Așadar, printre isprăvile lui -ilă să consemnăm prezența sa în numele purtat de două mari personalități ale creștinismului, episcopii Wulfila și Voicila.” (Prof. univ. dr. Ion Coja, -IlĂ, avatarurile unui sufix traco-dacic, via internet).

Mai interesant este patronimul germanic Wulfila purtat de episcopul traducător al Bibliei în limba gotică, cuvânt adus în discuție de Ion Coja (art. cit.), cărturarul român, având convingerea că sufixul -ila provine de fondul traco-dacic, dar cu întrebarea limpede: „Cum poate ajunge acest sufix într-un nume gotic?”

Așadar, cel mai firav argument din ipoteza obârșiei valahe a familiei Woityła este chiar sufixul -yla, care se dovedește a fi substantivul ebraic Ielohim, hipocoristic Ilo, ajuns prin filieră greacă și slavonă atât la poloni, ucraineni, ruși, germani, francezi, spanioli, italieni, cât și la românii din toată Europa. Dar cu un sufix nu se face primăvara într-un arbore genealogic.

Fapt ce ne obligă să citim acest arbore cu mare atenție.

Unul dintre primele vlăstare ale familiei pare să fi fost Bartolomej Wojtyła (născut prin 1788, în Czaniec, și căsătorit în ziua de joi, 26 iulie 1810 cu Anna Hudecka, născută în 1792, în Bulowcach), cu care va avea trei copii: un băiat Franciszek, o fată Franciszka (născută în ziua de sâmbătă, 25 martie 1876, și măritată apoi cu Valenty Kowalczyk), a doua fată, Marianna, măritată cu Mateusz Cieężki) și încă un băiat, Stanisław (născut în zi de joi, 1 aprilie 1830, și însurat cu Julianna Madeja, în anul 1888), toți trei trăitori fără de copii.

Franciszek Wojtyła (născut în 1826, în Czaniec) se însoară mai întâi cu Anna Kowalska, care îi dăruie un băiat, botezat Josef, născut în ziua de sâmbătă, 15 ianuarie 1845, mama lui murind la scurtă vreme, ceea ce îl obligă pe acest străbunic să se recăsătorească, în ziua de marți, 22 august 1848, cu Franciszka Gałuszka, de la care va avea vreo trei băieți: Maciej (născut luni, 1 februarie 1852), Jan (născut, luni, 9 octombrie 1854) și Pawel (născut în zi de vineri, 1 ianuarie 1858).

Maciej Wojtyła se însoară mai întâi (marți, 3 septembrie 1878), cu Ana Przeczek, de la care va avea doar doi băieți – Karol (născut vineri, 18 iulie 1879, în Lipnik) și Leon (născut și decedat în 1881), probabil în preajma morții mamei sale, în ziua de luni, 19 septembrie 1881. Din a doua căsătorie, în ziua de sâmbătă, 16 februarie 1889, cu Maria Zalewska, Maciej are o fată Stefania (născută în zi de miercuri, 16 decembrie 1891, și decedată joi, 24 mai 1962, în Cracovia, fără de urmași), și încă trei băieți care au murit în copilărie.

Karol Wojtyła se va căsători cu Emilia Koczorowska și va avea trei copii: Edmund (născut în ziua de marți, 28 august 1906, mort la vârsta de 26 de ani, în ziua de luni, 5 decembrie 1932), Olga (născută și moartă în 1924) și Karol Jozef (născut în ziua de marți, 18 mai 1920 și decedat sâmbătă, 2 aprilie 2005, la venerabila vârstă de aproape 85 de ani, record în familie pentru că tatăl său, Karol, moare la 62 de ani, bunicul Maciej, la 71 de ani, iar străbunicul Franciszek, la cel mult 55 de ani).

Să observăm că al doilea nume de botez, Josef, al lui Karol îl purta primul băiat al străbunicului Franciszek, și o nepoată Josefa, de la unchiul Pawel, și să bănuim că e o moștenire de familie, Josef numindu-se poate chiar tatăl lui Bartolomej. Spre această bănuială îndemnându-ne și numele Josef al unuia între ultimi descendenți Woityła, în Czaniec, satul stră-strămoșului Bartolomej. Vom pune, așadar, sub semnul întrebării argumentația domnului Nicolae Mareș – „Numele Josef, potrivit declarației monseniorului Stanisław Dziwisz, a fost un semn de recunoștință al părinților față de longevivul împărat austriac Franz Josef, al cărui credincios soldat i-a fost tatăl său, „căpitanul” Karol Wojtyła” (p. 49).

Alt amănunt onomastic important pentru cumpănirea originii strămoșilor lui Karol Josef Wojtyla ar fi numele de familie al bunicii Anna Przeczek, Percec în pronunție românească, frecvent întâlnit la românii din satul Crasna și împrejurimile din Bucovina. Din păcate, această bunică moare cu patruzeci de ani înainte de nașterea nepotului Karol Josef și, chiar în cazul în care ar fi fost de origine valahă, nu avea cum să-l „didascălească” într-ale neamului ori ale lumii pe cel mai mic dintre nepoții săi. Într-un cuvânt, cu patronimul Przeczek nu putem trage decât concluzia că unii Percec din Bucovina au hălăduit oarece vreme prin Polonia, mai de așteptat prin Pocuția, unde vor fi lăsat și urmași vrednici de pomenire.

Dar încă un patronim din acest arbore genealogic poate da seamă de sorgintea familiilor cu care s-au „înnemurit” bărbații Wojtyła, anume Franciszka Gałuszka (soția străbunicului Franciszek) și Franciszka Gasparo-Gałuszka (soția unchiului Pawel), cuvântul românesc galușcă având un etimon slav. Rămâne de văzut în ce măsură patronime ca Przeczek și Galuszka sunt destul de frecvente și atestate timpuriu în ținuturile ospitalierilor poloni sau vor fi fost împrumutate de la musafirii români pe care polonii i-au ocrotit în cursul veacurilor.

Cu toată smerenia în fața adevărului putem vorbi despre originea valahă a strămoșilor săi dar mai puțin dumerit în privința originii odraslei lor, Karol Josef Wojtyła, care se așează abia în cea de-a cincea generație, între nașterea stră-străbunicului Bartolomej și trecerea în eternitate a stră-strănepotului Karol Josef curgând două veacuri și încă cel puțin 15 ani. Câtă „valachie” sau „woloszenie” mai putea bântui prin sângele, gândul și duhul său, numai Dumnezeu știe!? Și ar mai trebui cercetate documente de familie, scrisori, conscripții, acte juridice etc. Cu asemenea prudență scormonitoare avem oarece șanse și cărări să sporim și să aprofundăm cercetările fără suspiciuni de protocronitudine, urmând lesniciosul îndemn biblic al marelui pontif: „Nu există motive a te teme de adevăr.”

Dar mai trebuie observat în acest arbore genealogic o strașnică lucrătură a morții, întrucât străbunica Ana (născută Kowalska) moare după nașterea singurul ei copil, Josef, sâmbătă, 15 ianuarie 1845; bunica Ana (născută Przeczek) moare după nașterea celui de-al doilea copil, Leon (1881); sora Olga moare îndată după naștere (1914), mama Emilia (născută Koczorowska) se stinge după 15 ani (în 1929) de la nașterea fetiței sale, iar fratele Edmund îi urmează după trei ani, marți, 5 decembrie 1932, încât Karol Josef, la vârsta de 12 de ani, rămâne singura nădejde a tatălui său, care va muri și el pe când unicul său fiu încă nu împlinea 21 de ani. Altfel spus, pruncul Karol Josej Wojtyła intră în lumina zilei, fără de soră – bez siostry, și iese din copilărie fără de mamă – bez matki (la români, bezmetec, din vechea slavă bez matok), trece prin adolescență fără de frate – bez braty, și se trezește la maturitate fără de tată – bez ojca, dar nu își va precugeta nici o clipă viața fără de Dumnezeu – bez Boga, bezbozny, sau mai pe românește bezbojnic –, cu „moartea pre moarte călcând”!

Că acest suflet creștin a fost ocrotit de pronia cerească am invoca măcar două momente:

- marți, 29 februarie 1944, tânărul student Karol Josej Wojtyła este lovit de un camion german, aruncat într-un șanț de unde a fost dus la spital și, în urma comoției cerebrale, abia după câteva săptămâni se însănătoșește;

- miercuri, 13 mai 1981, ora 17,17, trei gloanțe din pistolul teroristului turc Mehmet Ali Agca pătrund în trupul Papei Ioan Paul al II-lea, care, în mașina decapotabilă, în ovațiile credincioșilor, înconjura pentru a doua oară Piața Sf. Petru din Roma, a fost dus imediat la spital, operat de leziuni, un glonte a trecut doar la câțiva milimetri de aortă, ținut în reanimare până în ziua de luni, 18 mai, când Sfântul Părinte împlinea 61 de ani.

Să se fi sfiit moartea de aura sfințeniei din numele familiei Wojtyła, cu tâlcul Primarul lui Dumnezeu? Căci Ioan Paul al II-lea, un Pontifex Maximus pentru Mileniul III, va mai trăi încă un sfert de veac, împlinind în acest răstimp și popasul istoric – vineri-sâmbătă, 7-9 mai 1999, din România, cu rostul sacerdotal în măreața adunare de la Podul Izvor din București, unde miile de credincioși cereau Unitate! Unitate! Unitate!

Iar Sanctitatea Sa a încheiat încrezător: Azi am trecut pragul Speranței!

Precum lesne se întezărește din cele de mai sus, cu oarecare unealtă hermeneutică scormonitoare în taina și tâlcul cuvintelor, ne-am putea învrednici să ajungem la un adevăr.

Cu atât mai mult cu cât poetul Karol Josef Wojtyła își mărturisea pasiunea pentru taina cuvântului: „Am studiat gramatica descriptivă a limbii polone contemporane și gramatica istorică, îndeosebi a limbii vechi slave. Aceasta mi-a arătat dimnesiuni noi ale filologiei, introducându-mă în misterul cuvântului. Cuvântul, înainte de a fi rostit pe scenă, trăiește în istoria omului, constituie dimensiunea de bază a vieții spirituale. Îl îndreaptă până la urmă în tainele de nepătruns ale lui Dumnezeu. Descoperind cuvântul prin studiile literare sau lingvistice, nu se putea să nu mă apropii de taina cuvântului pe care zilnic îl rostim în rugăciune.” (p. 59)

Pentru că, în fapt, numele unei familii răsună peste veacuri precum o rugăciune...

Ion Filipciuc