Cercul vicios al degradării

Am argumentat într-un articol anterior că România actuală se afundă în prostocrație. Diagnoza este alternativă la impresii difuze – că țara este controlată de străini, că trecutul domină prezentul, că poporul ar fi de vină.
Oricine poate constata că măsurile oneroase din România actuală – inclusiv intervenții din afară pentru devalizarea pădurilor, împiedicarea reformării justiției, promovarea de figuri mediocre, cu infracțiuni la activ, ca „eroi” europeni – sunt inițiate de „reprezentanți” indigeni. Trecutul, oricare ar fi fost, este deja în urmă de peste treizeci de ani și nici o țară nu îl mai ia ca justificare a erorilor prezente. Fără îndoială, există în România survivanțe ale trecutului, precum alegeri măsluite și securismul, dar acestea sunt întreținute de decidenți actuali. Românii sunt asemenea oricărui alt popor, doar că folosesc rar șansele de a-și da conduceri pricepute și cultivate.
Nu s-a clintit nici o propoziție a acelei diagnoze. Ținta oricărui om care gândește fiind adevărul, faptul îl socotesc remarcabil. În opinia mea, lucrurilor trebuie să li se spună, și la noi, pe nume. Se înțelege încă anevoie că în situația României de acum adevărul nu este „partinic”. El nu este monopol nici al celor care au guvernat, care nu știu să explice reformele, dar nici al celor care guvernează, care unesc amatorismul cu abuzul. Sunt de părere că integritatea este o valoare cheie – mai ales în confuzia organizată a valorilor, în care a fost adusă, din păcate, România.
Cum s-a ajuns la diagnoza prostocrației? Răspunsul meu este că observând lucrurile. Spre exemplu, incapacitatea vârfului de a face ceva în șase ani; faptul că tema stearpă a „penalilor” este singura sa temă, el fiind, după unele date, nu mai puțin penal; încălcarea perseverentă a Constituției; obsesia „guvernului meu”, în locul guvernului țării, și distrugerea legitimării democratice; faptul că tocmai prin decizii meschine de sus s-a răspândit în plus covid-19, iar combaterea rămâne și astăzi fără inteligență; și în pandemie, în vreme ce mor oameni, interesează nu rezolvările, ci restricțiile convenabile cuiva. Nu este izbitor că „președintele” actual nu a emis de-a lungul anilor nici o idee, măcar una!, de lărgire a libertăților și drepturilor cetățenilor, dar a luptat cu mijloace inacceptabile să le restrângă? Iar acum, când alte țări redeschid activitățile, obsesia este amânarea normalizării? Nu este ridicol că, spre deosebire de orice altă țară, urgența sanitară a fost luată ca pretext pentru o propagandă ieftină, că s-au dat „ordonanțe militare” pentru vânzarea de ceapă și castraveți, că „președintele” s-a pus între drapele ca să anunțe banalități (de pildă, că poți merge în satul vecin!) și că sărmanii au fost amendați pentru că au ieșit la farmacie?
Cine sunt proștii? Eu nu discut despre toți oamenii. Nici nu am cum. Dar se poate și trebuie discutat despre aceia care vor neapărat să decidă soarta altora. Susțin că în România actuală asistăm la ascensiunea proștilor la decizii și la impunerea de prostii cu mijloacele statului. Am și contextualizat criteriul propus de candidul învățat Carlo M. Cepola și am luat „nepriceperea”, „incapacitatea”, „incultura”, „lipsa de judecată adecvata”, „lipsa de bun simț” și „insensibilitatea”, împreună, drept criteriu al prostului.
Este prostocrația doar de azi în România? Se știe prea bine că evaluarea persoanelor pentru roluri publice este demult carentă. Am și reacționat, și înainte de 1989, și în 2001 și în 2005, la meteahna de a aduce nepregătiți la decizii, ei fiind manevrabili.
România are azi la decizii numeroși oameni depășiți de funcții, încât, pe bună dreptate, străinii te întreabă: „Cum se ajunge la voi ministru, prim-ministru, președinte?”. Proporțiile imposturii au sporit, din nefericire. Niciodată, din vremurile stalinismului încoace, nepregătirea decidenților nu a fost la cotele de azi. Niciodată nu a fost o încălcare continuă a Constituției în vigoare, cu efecte atât de largi. Niciodată nu s-a recurs pe față și de la vârf la piese compromise ale anilor treizeci – luarea „mișcării străzii” ca sursă juridică (din Carl Schmitt), confundarea politicii cu abilități de scindare a societății (din Hans Frank), atacarea fără scrupule a rivalilor (din Hjalmar Schacht). Niciodată ignoranța juridică și falsificarea „oficială” a datelor nu au fost mai stridente.
Rezultatele le vedem cu ochiul liber. Doar spre ilustrare, România se îndatorează săptămânal, împovărând mai mult ca oricând viitorul. Ea are deja cea mai mare emigrație din lume în timp de pace. Decidenții ei sunt incapabili de a proiecta dezvoltarea. Democrația fiind subminată, nu se rezolvă durabil nimic.
Ca să fiu limpede, pledez, ca totdeauna, pentru pluralismul care implică statul de drept democratic. Am scris despre liberalism mai mult decât oricare liberal din România de azi și știu bine, inclusiv din relații personale cu liberali de referință din lume, la cât este ora. Dar, în România de după 2014, liberalismului, cât era, i-a luat locul un amestec de arivism, legionarism de cătun și diletantism bățos.
Pluralismul este în pericol în România de azi. Țara a intrat într-un cerc vicios, care atrage distrugeri. Multe fapte sunt dovezi. Mă opresc la șirul mai recent.
În 2019, nu s-a discutat nimic, dar „s-a umblat cu justiția” după rivali, spre a-i lovi vârtos. În această atmosferă s-a intrat în alegeri europarlamentare. A avut loc „referendumul” pe o întrebare pe care cel care a pus-o nu a putut-o explicita. După ce, așa cum presa germană a reproșat pe bună dreptate, insul nu a făcut nimic vreme de cinci ani și a fugit de dezbatere publică și de lămurirea actelor sale, s-a apelat la instituțiile de forță. Deja pe parcurs s-au eliminat contracandidați, încât să rămână finala „prezidențială” dorită.
S-a confirmat încă o dată , în 2019, că în România se câștigă alegeri prin măsluire – mai nou, făcută din vreme. Că astfel poate ajunge în finală o maimuță, nu mai este doar un banc simpatic! De aceea, pretenția „am învins”, prin susținerea, de fapt, a unei treimi a electoratului, nu înseamnă mare lucru pentru un cetățean cu mintea la purtător. Am mai spus-o: se pot „cîștiga alegeri”, se poate da „guvernul meu” pe viață, dar nu iese nimic, căci, evident, nu are din ce să iasă.
Abuzurile nu s-au oprit însă aici. Într-adevăr, pas cu pas, România este împinsă pe tobogan.
Cel „ales” interpretează funcția nu ca datorie publică, cum face cineva responsabil, ci ca proprietate. „Alesul” recurge la mecanismul neconstituțional al „desemnărilor unipersonale” și numește oameni de casă (vezi numiri la parchete, la înalta curte, la curtea constituțională, etc.) în roluri cheie. Aceștia, neavând valoare prin ei înșiși, țin ison derapajului.
În loc să apere un stat constituțional, în România actuală procuratura și serviciile secrete, ca în nici o altă democrație europeană, se ocupă de alegeri, de partide și asigură platoșa pentru soluții retrograde. Acum pentru una „eșuată”, cum titra deunăzi publicația Der Spiegel! Este destul să observăm din nou că România actuală are mai mulți generali decât armata SUA, iar bugetele serviciilor secrete întrec bugetele unor servicii similare ale unor puteri europene. Pentru cine are ochi istoric, poza de la Alba Iulia, aflată în circulație, nu numai că a arătat pe ce mâini pricăjite a ajuns Marea Unire, ci și o butaforică încrâncenare.
Personal, sunt legat profund de germanitate. Dar mă îngrozesc să văd cum, după suferințele sașilor în urma războiului, pe care le știu ca puțini alții din copilărie, un ins străin de cultura democrației germane a pus în mișcare, pas cu pas, crearea celui mai securist stat în România deceniilor din urmă. Mă îngrozesc, știind bine istoria de la Carpați, de la un Georg Weber, Harald Zimmermann, Paul Philippi și Walter König, din operele lor impunătoare și din experiențele generației mele.
Pas a fost înfiltrarea presei. Se atacă și acum ziariști care mai au opinie. Iar în pandemie, când spitalele se plâng de resurse, regimul aruncă zeci de milioane de euro presei – nu ca să-i sprijine profilarea profesională, ci ca să și-o adjudece. Unii ziariști cultivă „șeful de stat”, chiar dacă formula are o origine rău famată și este în afara Constituției. Și chiar dacă insul nu are altă idee decât ca cetățenii să-i înghită sofismul primitiv după care, rivalii fiind răi, el ar căpăta vreo valoare.
Cu alt pas s-au înfiltrat partidele. Precum în nici o altă țară matură, sar peste noapte la gâtul propriului partid miniștri sau activiști. Dacă este nevoie, se creează partide, încât la alegeri ies din umbră „politicieni” de carton – agitatori, trompeți, trepăduși ai „șefului”. Dă de gândit faptul că nici o personalitate reală a României actuale nu-l acompaniază.
Alt pas a fost lovirea a tot ce iese de sub control. Prima țintă – Parlamentul. Se cultivă apriori îndoiala asupra acestuia, căci este singura instituție ce reprezintă suveranitatea poporului și poate suspenda. Iar dacă Parlamentul nu poate fi lovit, este înfiltrat. În România, de pildă, nu a putut fi analizat în Parlament fenomenul unic în Europa al „protocoalelor secrete” dintre judecători și serviciile secrete ale „președintelui”.
Se flatează, în schimb, categorii ce pot fi ușor induse în eroare, cum este diaspora. Chiar dacă „șeful” nu a făcut ceva pentru ea, decât să o trimită la munci refuzate de alții – ceea ce este, într-adevăr, „original”! Mai nou, cu riscul crimelor indirecte. Un exponent al regimului recunoștea cu câteva zile în urmă aducerea în țară, fără examinare medicală de rigoare, a unui milion de diasporeni –„votanții noștri”, cum spunea posesiv – care au sporit, prin forța lucrurilor, infectarea cu covid-19 în România.
Astăzi, politica externă a României se reduce la excursii și la a povesti partenerilor consternați cât de răi și necapabili sunt românii. Orice valoare a Uniunii Europene și a alianței atlantice – constituționalism, stat de drept democratic, societate a libertăților și drepturilor – este desfigurată, dacă nu aruncată la coș, deja de „președinte”. Lipsit de cunoștințe și aici, acesta confundă Europa cu una demult casată, iar apartenența occidentală cu dărâmarea pluralismului. De ani buni, nu s-a exprimat vreun interes propriu, nu există vreun proiect, vreo abordare calificată a schimbării lumii. La orice comparație, Romania are azi cea mai acefală politică externă de la Gheorghiu-Dej încoace.
Desigur, nu este plăcut să vorbești despre prostocrație, căci se supără x sau y. Nu mai are, însă, importanță, căci este timpul să avem și în România curajul de a lua în serios valoarea celor care vor să decidă soarta altora. Este timpul, de pildă, al examinării până la rezultatele școlare și universitare a celor care își asumă răspunderi publice. În Franța, spre exemplu, o asemenea analiză i-a arătat lui Nicholas Sarcozy că era primul președinte fără studii la vestita ENA, cu un parcurs al învățării modest. Ce a urmat se cunoaște.
La noi, mă tem că se confirmă că aproape nici unul dintre decidenții de azi nu este în regulă. Și-au luat cei care spun că sunt profesori măcar gradele didactice? Au condus inginerii o întreprindere? Au modelat economiștii vreo organizare? Au creat agronomii o unitate competitivă de producție? Au juriștii cultura juridică sau sunt simpli „activiști pe tărâm juridic”? Să nu întrebăm de examene, căci cetățenii vor trebui să se ia cu mâinile de cap! În schimb, se poate întreba unde sunt fruntașii promoțiilor și dacă nu cumva România actuală este a răsturnării organizate de valori.
Este tot izbitor ceea ce Cornel Nistorescu o observat la numirea „guvernului meu”: cam toți sunt trecuți pe la „cursurile” Securității sau sunt odrasle. Oare aceasta a fost aspirația celor care au luptat pentru cotitura din decembrie 1989? A lui Corneliu Coposu sau Radu Câmpeanu! Deloc!
Pasul care încoronează regimul prostocratic actual este cultivarea fantasmelor. “Au guvernat prost” se spune emfatic. Dar se trăiește din realizările acelora, căci după „guvernele mele” sunt doar pagube. Se luptă cu „ciuma roșie”, cu cei „toxici”. Doar că aceste formule din Mein Kampf nu le-a reluat altcineva în Europa actuală, încât te întrebi: de ce tocmai la Carpați se trage la măsea din asemenea elucubrații? Nu cumva această „luptă” este doar paravan pentru impostură și excrocherii?
Cea mai nouă este fantazarea cu „Ardealul și ungurii” din partea unor inși care, incapabili de reforme salutare pentru România, încearcă păcălirea românilor cu incitări pe teme sensibile. S-a văzut și în declarația de luni, 4 mai a.c., că „președintele” nu știe ce este în țară, nu cunoaște legislația în materie de minorități și face demagogie în chestiuni care îl depășesc vizibil. De altfel, el atacă azi ceea ce lăuda ieri cu pieptul umflat. Se confirmă iarăși ceea ce consilierii șoptesc, că nu înțelege Constituția! Un jurist mi-a atras atenția că, în 5 aprilie a.c., „președintele” declara ritos: „Reamintesc că la referendumul din 2019 românii au decis că atribuțiile CCR trebuie modificate”. O prostie nudă, deoarece un referendum nu poate „decide”. Și o minciună, căci așa ceva nu s-a aflat pe buletinul de vot la referendum!
Peste toate, se pun tot mai mult întrebări de bun simț. De ce vrei să decizi soarta românilor când București-ul este insuportabil și încalci săptămânal obligații de serviciu și interdicții pe care le semnezi? Când pretinzi că vorbești în numele românilor, dar nu le-ai spus vreodată ce ai angajat și cât au de plătit? Când le siluiești continuu Constituția pe care și-au dat-o după 1989? Când îi împingi pe „dragi români” la sectarisme ce duc în afara lumii civilizate? Când ai distrus Centenarul țării și al unor instituții, în loc să te ocupi de relansare? Când ura este atât de mare încât de Centenar, pe care orice țară îl folosește ca ocazie de integrare, te-ai opus înverșunat la clemența civică a unui stat luminat, care nu este, totuși, de sălbatici? Când nu știi de întrebarea „ce ne unește?”, poate nici dintr-o excelentă carte a creștin-democraților germani (Was eint uns? Verständigung der Gesellschaft über gemeinsame Grundlagen, Freiburg im Breisgau, 2008)? Adevărul nu va putea fi ascuns și, atunci, de ce-i chemi acum pe români să apere absolvenți obscuri, dar plagiatori și măsluitori sub pălăria „statului paralel”?Ce caută România în siajul lui Goebbels, Hans Frank și Schacht, când ar putea profita de mesajele lui Jefferson, de Gaulle sau Helmut Schmidt sau ale democreștinilor? De ce șansa de democratizare, creată și în România de mulți oameni după 1989, trebuie distrusă?
Răspunsul este, poate, dezarmant, dar nu va putea fi evitat. Un om nepregătit, care nu a fost în stare să propună ceva, vrea să decidă soarta altora, dar confundă politica cu lovirea. Vizibil lipsit de cunoștințe, abuzează de Constituție și, pe ce pune mâna, iese prost. Străin de scrupule, creează culoar neisprăviților, care, neavând prin sine valoare, întrețin atmosfera încât o coterie să profite, fie și contra naturii. Cercul vicios – voi mă alegeți, eu tălmăcesc după capul meu și vă numesc, voi faceți atmosfera și punem mâna pe ce se poate – a dus în istorie totdeauna la degradare. Nu se poate indica un alt stat european de astăzi în situație similară!
Pentru a preveni neînțelegeri, mărturisesc că am simțit că este datorie de cetățean, precum și datoria unuia care și-a construit o abordare proprie, după ce s-a format, precum alți compatrioți, la școli majore de gândire ale timpului nostru, să spună lucrurilor pe nume. O voi face mereu. Dacă tot ne este dat să trăim, măcar să o facem în demnitate și curățenie.
Andrei Marga