Cine are carte are parte?

O vreme (cândva, adică) mi s-a părut că zicerea asta din popor o înțeleg. Dar, pe măsură ce am început să pricep mai bine ce se întâmplă în hățișul socio-politic, cultural, moral din care, inevitabil, eu însumi fac parte, zarea de înțeles a enunțului a început să-și piardă din lumină.
A fost / este o constatare, o confirmare, un deziderat ? Cred că nici una dintre ipostaze.
Degradarea învățământului actual îngrijorează nu numai o seamă de dascăli, dar până și oameni mai puțin școliți însă cu privirea și mintea limpede. Ceea ce mă duce cu gândul la tatăl lui Nică a Petri Ciubotariu cu faimoasa lui repulsie față de școală: „N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris (…) și a venit vacă?”
Aprecierea, desigur, ține de o butadă a șugubățului humuleștean.
Dar, totuși, ce se întâmplă cu majoritatea absolvenților liceelor și facultăților noastre începe să întristeze.
La o distanță de o săptămână, am găsit în presa noastră două opinii care mărturisesc aceeași stare de spirit civic.
Prea binele cunoscutul Nicolae Manolescu (asta fie și numai pentru faptul că este președintele Uniunii Scriitorilor din România), la sfârșitul unor opinii pe această temă, încheia astfel:
„Poate că unii m-or fi bănuit că, profesor fiind, pun totul în cârca școlii. E adevărat, dar nu fiindcă meseria mea a fost, de la început și până la sfârșit, legată de școală. Dar fiindcă nici un alt domeniu nu poate face, dacă funcționează greșit, un rău mai de durată decât școala. Nicăieri ștafeta incompetenței iresponsabile nu e mai plină de urmări nefaste decât în școală. Și asta, deoarece aceste urmări nu sunt imediat recognoscibile, ca în medicină, de exemplu, și chiar ca în justiție. Urmările uneori nu se văd decât după ani sau decenii. (N.m. -Cumplit! Dacă o operație nu reușește, se repetă și pacientul e salvat; dacă are tensiune arterială, se tratează în consecință. Dacă se rostește o anume sentință judecătorească, există posibilitatea de recurs. Pe când în învățământ…)
Din mâna unor dascăli proști – continuă marele scriitor – împăunați cu titluri nemeritate, ies promoții succesive de avortoni intelectual, care, la rândul lor, creează premisele unei epidemii de ignoranță și de lipsă de simț al realității și al valorii, în stare să ucidă, lent, dar sigur, o societate, o națiune, o țară. Nu sunt decât câteva zile de când două anchete jurnalistice i-a surprins pe unii cetățeni de-ai noștri ignorând câte zile are săptămâna sau fiind de acord cu o hotărâre guvernamentală care să creeze la noi un climat tropical.”
(Finalul acesta se leagă de secvențe, de-a dreptul hilare, din mici anchete de pe un canal TV. La întrebarea „Câte picioare avea omul în evul mediu?” răspunsurile au fost de genul următor: „Trei”, „Șase”, „Nu știu, că nu sunt de aici”. „Muntele Venus” este sintagma care denumește, anatomic, acel „V” de la încheierea abdomenului femeii cu organul său sexual. Dintre persoanele întrebate ce știe despre acest „munte”, o băbuță a răspuns mânios: „Păi, pe el tot urcă tot felul de persoane și mereu lasă murdării…)
Un universitar de la Filologia bucureșteană găsește că:
„Sistemul nostru de învățământ a fost, oricum, dat peste cap de mai multe ori în timpul tranziției. Dacă vom continua să-l tratăm pe aceleași coordonate ca și până acum, o să pregătim – în ciuda eforturilor disperate de acum – niște adulți cam încuiați, cu o memorie deja obosită, lipsiți de curiozitate intelectuală și înțelegere pentru lumea din jur, fără creativitate.”
În ce mă privește, ce să zic? Cumva, compensativ, mă gândesc ca într-o viitoare carte de publicistică să intitulez un capitol cu vorbele cronicarului: „Să sparie gândul!”