Ciuleandra, fascinaţia dansului

Jocul devorant, copleşitor, zvăpăiat, se numeşte „Ciuleandra” şi-l joacă şi Puiu Faranga, cu acceptul tatălui său, boierul Faranga, Puiu nimerindu-se prins în hora nebună alături de Mădălina, o frumoasă fecioară ţărăncuţă de 14 ani, care, mai târziu îi va deveni soţie şi va fi omorâtă de soţ dintr-un impuls inexplicabil. Puiu din om sănătos, intenţionând la început să simuleze iresponsabilitatea pentru a scăpa de pedeapsa crimei săvârşite asupra soţiei sale, devine nebun, posedat de demonul Ciuleandrei…
Există o inoculare a obsesiei dansului în stăpânirea de sine a lui Puiu care suferă treptat procesul de alienare. Descrierea dansului din Ciuleandra, acea horă nebună, devastatoare, sunt cele mai valoroase, mai frumoase pagini ale romanului lui Liviu Rebreanu şi dansul Ciuleandra ne poartă cumva spre dansul lui Coşbuc din „Nunta Zamfirei”, sau la hora din satul Pripas în „Ion”, poate şi spre dansul grecilor „Sirtaki”, sau dansul italienilor „Tarantela”. Parcă germenul acesta de nebunie îl purta Puiu în sângele lui şi ale înaintaşilor lui, produs fatal al acestora. „Aruncat în celulă, începu să joace Ciuleandra…Juca şi fredona, scăldându-şi sufletul în fericirea pe care i-o da, poate…conştiinţa triumfului său. Înnebunise.”
Ciuleandra este un joc, o horă care nu se aseamănă cu nici o altă horă jucată în ţară, este o beţie a dansului, este un compact zid de corpuri umane săltând în ritmul viorilor, hora creşte în intensitate, se aprinde, devine tot mai zvăpăiată, după care porneşte într-un nebun vârtej, zidul mişcător se opreşte un minut, după care porneşte din nou şi mai vijelios, se încheagă într-un imens vălmăşag de trupuri înfierbântate, jocul curge intens în prelungi chiote, parcă avem o topire a sufletelor într-o pornire dezlănţuită, într-o supremă înflăcărare, după care, dintr-o dată, viorile tac şi zidul se surpă într-un ocean de râsete. Este aici un sentiment care l-a copleşit pe Puiu Faranga, este sentimentul patimii cumplite. Mai târziu, amintirea acestui joc îl obsedează pe Puiu, iar fatalitatea joacă un rol hotărâtor.
La început este o linişte ritmică, pe urmă însă vine aprinderea, un foc sălbatic în care clocoteşte patima. „De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, ţâşnite parcă din străvechimea vremurilor sau de vreun ţipăt de fată cu sânii aprinşi de strânsoare…Şi aşa jocul pare că va continua până ce toţi jucătorii îşi vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănţuită.” În furia şi obsesia jocului erau lipiţi fete şi băieţi ameţiţi de vârtejul jocului, îşi simţeau respiraţiile.
În jocul acesta se năşteau căsătoriile… „Acolo se adună fiecare cu fata ce-i place şi mi se strâng şi se oţărăsc la joc, până ce îşi pierd minţile.” Dansul acesta este o „experienţă de identificare cu psihicul colectiv”, este un fel de cufundare în inconştient. În acest roman al lui Rebreanu, pe mine nu m–au interesat prea mult tipul poliţist al romanului şi biologia naturalistă, însă m-a interesat foarte mult dacă nebunia poate fi simulată fără a fi descoperită şi fără ca această nebunie să se instaleze pentru totdeauna într-o conştiinţă tulburată. Nu ştiu dacă noi putem să asumăm nebunia pe cale raţională.
Jocul Ciuleandra este văzut de boierul Policarp ca un act sălbatic, o relicvă strămoşească. Acest neobişnuit joc pare să fi fost dedicat unui zeu al dragostei şi se crede că-l practicau doar feciorii şi fecioarele, ritmul fiind aici şi o iniţiere a lor.
Pe de o parte, dansul Ciuleandra îi oferă boierului Policarp Faranga iluzia perpetuării neamului său, pe de altă parte, îi oferă băiatului său ucigaş iluzia iertării actului său devastator. Din cercul Ciuleandrei se iese doar prin moarte.