Colaborare părinte, dascăl, elev

„Oamenii sunt ca râurile. Apa tuturor râurilor este la fel, una şi aceeaşi peste tot, dar fiecare râu este când îngust, când repede, când lat, când încet, când curat, când rece sau tulbure, sau cald. Aşa e şi cu oamenii, fiecare poartă în sine fărâme din însuşirile omeneşti, dar manifestă câteodată unele din ele, altădată altele şi i se întâmplă foarte des să nu semene cu el însuşi deşi rămâne totuşi aceeaşi fiinţă.” Am citat acest pasaj din romanul „Învierea” al lui Lev Tolstoi -un mare psiholog al omenirii- pentru a sublinia de la început marea complexitate a structurii persoanei elevului şi a manifestărilor ei, deseori neaşteptate, manifestări supuse observaţiei permanente din partea părintelui şi al dascălului.
A fi părinte este o mare provocare şi sunt convinsă că nu există bucurie mai mare decât cea de părinte.
A fi dascăl este o provocare, dar şi a fi elev este o provocare. De aceea colaborarea între cei trei factori este foarte importantă şi bineînţeles, dacă este constantă, duce la succes.
Oricare părinte desigur îşi doreşte sănătatea şi succesul copilului, dar este foarte important să-şi pună întrebări: Ce va face el în viaţă şi cum se va adapta vremurilor de azi. Iată de ce este foarte important ca părintele să conlucreze cu educatorul. Desigur vedem că şi şcoala trebuie adaptată vremurilor noi. Este nevoie ca şcoala să fie transformată într-o dinamică nouă în care, prin entuziasm şi profesionalism, să-i pregătească pe elevi pentru viaţă ca cetăţeni ai lumii. Uneori visurile elevilor se opresc într-un loc şi credem că nu le putem schimba. Elevul poate avea eşecuri şi tocmai aici este marea artă a părintelui şi a educatorului, aceştia trebuie să-l conştientizeze pe elev că eşecul poate fi transformat în succes, în bucurie, prin voinţă şi curaj.
Iată de ce şcoala are nevoie de dascăli pozitivi, luminoşi, cu soare în suflet, dascăli fericiţi care să transmită elevilor cele mai frumoase culori ale vieţii (prietenia, bunătatea, milostenia, curajul, deprinderi sociale şi emoţionale).
Când termină o şcoală elevul trebuie să fie pregătit pentru viaţă, nu numai să cunoască teorie, şi este necesar să punem accent pe dezvoltarea emoţională. Elevul trebuie să aibă încredere în el şi curaj să se descurce ca cetăţean al lumii.
De aceea relaţia dintre dascăl, elev şi părinte este esenţială în educarea caracterelor elevilor ţinând cont de nevoile lor. Degeaba vrem copii bine educaţi şi instruiţi dacă nu facem mare lucru pentru ei.
Părintele şi elevul trebuie să rezoneze pe aceleaşi valori ca ale şcolii: disciplină, rigurozitate, eficienţă, seriozitate, dar şi empatie, valori fundamentale în educarea tinerei generaţii.
Elevul trebuie să fie conştientizat că nu învaţă pentru notă, ci învaţă să ştie.
Aş arăta şi importanţa participării elevilor la ora de religie de unde învaţă să fie buni, să fie milostivi, să-şi respecte părinţii, bunicii, cadrele didactice, colegii şi pe toţi cei care sunt în preajma lor.

Un sfat bun din „Scurte învăţături de credinţă” îi îndeamnă:
„Totdeauna lucrul tău
Să-l începi cu Dumnezeu;
Unde-i El cu darul său,
Nici un lucru nu e greu.

Copile! ... Ţine minte acest sfat bun şi fă ce te învaţă el. Căci numai aşa poţi creşte voinic şi cuminte.”

Voi preciza, în continuare, câteva constatări din activitatea mea şi ale altor colegi, care să vină în sprijinul părinţilor.
Din experienţa mea de dascăl am constatat că unii părinţi exagerează obligând copiii într-o permanentă competiţie care este destul de periculoasă. Se dezvoltă stima de sine şi când va da piept cu viaţa reală se poate să aibă un eşec, spunându-le: „Nu eşti nimic dacă nu eşti primul!” Nu este bine.
Am constatat de asemenea că unii părinţi îi obosesc pe copii, încă de mici, prea mult. Trebuie să aibă grijă deoarece în timp le scade imunitatea acestora şi nu vor mai putea face faţă şi se poticnesc.
Dar am constatat şi părinţi care sunt prea permisivi. Efectele permisive ale părinţilor faţă de copii aduc de fapt laturi negative ale comportamentului. Din exces de dragoste pentru odraslele lor unii părinţi amplifică întotdeauna calităţile copiilor. Parcă ar purta un fel de ochelari roz care deformează realitatea făcând-o mai frumoasă. Cazul e binecunoscut şi din viaţa de zi cu zi şi din literatură. Expl. D-l Goe şi Ionel Popescu, celebrele personaje ale lui Caragiale. Cele mai potrivite ocazii în care părintele obligă copilul să spună poezii sunt când au musafiri. Bun sau prost copilul recită şi lumea aplaudă. Aceşti copii pot deveni răsfăţaţi şi chiar obraznici.
Alte situaţii întâlnite: Unii părinţi confundă pedeapsa cu disciplina. Pedeapsa o dai copilului, iar disciplina o faci pentru copil. Îi sfătuiesc pe părinţi să-şi aducă aminte că există o diferenţă între pedeapsă şi disciplină. Atenţie, să nu pedepsim copiii când suntem noi supăraţi. Este un moment prost ales. Vă sfătuiesc dragi părinţi să nu vă „răcoriţi” pe spinarea copilului, înainte de a lua o măsură disciplinară. A blama prea des este la fel de nociv ca şi a lăuda prea des.
Vezi cartea „Putem crește copii buni într-o lume negativă!” de Zig Ziglar.
În experienţa mea de dascăl am întâlnit cazuri în care mama se ocupă în exclusivitate de educaţia copilului. Pentru sănătatea emoţională a copilului precizez: Chiar dacă tatăl este foarte ocupat şi mult plecat, când vine acasă trebuie să reintre în activităţile normale ale casei şi în rutina vieţii de familie. Este un moment care cere multă afecţiune şi căldură.
Relatez mai jos un fapt emoţionant: „Directorul foarte ocupat se întoarce târziu acasă cu o servietă plină de documente la care mai avea de lucru. Fiul său de 6 ani ar fi vrut să stea cu el, dar cum termenele limită erau aproape, tatăl i-a spus că are de terminat lucrarea şi e ceva mai important. Băiatul a ieşit din cameră trist şi mama lui l-a întrebat:
-Ce s-a întâmplat?
-Tata are mult de lucru şi nu poate să se joace cu mine, i-a spus micuţul. Oare de ce are atât de mult de muncit şi acasă?
Cu înţelepciunea şi răbdarea maternă mama i-a răspuns:
-Tatăl tău are o funcţie importantă la firma unde lucrează şi are mult de lucru, aşa că nu îşi poate termina treaba la birou.
Băiatul s-a dovedit mai înţelept decât arăta numătrul anilor zicând:
-Atunci de ce nu îl pune într-o grupă cu mai puţină treabă, aşa ar avea timp şi pentru mine.”
Textul este preluat după scriitorul Zig Ziglar. Atenţie deci: copiii au nevoie de ambii părinţi care să contribuie la formarea lor.
Alt aspect important:
Copiii trebuie crescuţi de părinţi, altfel ei se simt „abandonaţi” chiar dacă sunt crescuţi de bunici, sau alte persoane bine intenţionate de altfel. Familia trebuie să fie în întregul său. Expl. Bunicii unui copil îi spuneau despre mama lui, care era plecată la muncă în străinătate, că a fost luată la amanet. El amărât strângea bani de pe unde putea să-şi poată aduce mama înapoi, să o răscumpere.
Iată deci că pentru copii lipsa părinţilor este o adevărată traumă, care va avea, de bună seamă, repercursiuni mai târziu.
Şi aş mai sublinia ceva. În şcoală este nevoie de dascăli cărora le pasă şi predau şi cu sufletul astfel încât partea spirituală să aibă o pondere importantă. Este necesar ca elevii să aibă nişte repere de educaţie duhovnicească, înainte de cea academică. O rugăciune, un gând frumos, o vizită la o mănăstire, de unde să înveţe valorile morale.
Recomand cartea „Profesorul din tine” de Simona Baciu şi Susan Shapiro -antreprenori în educaţie, la Cluj-Napoca, din care parafrazez câteva gânduri ale autoarelor:
Avem nevoie de dascăli fericiţi care să vadă prin ochelari lumină şi căldură şi s-o transmită cu suflet elevilor spre a deveni şi ei fericiţi în orice situaţie, care să poată transforma insuccesul în succes, răul în bine, incompetenţa în competenţă şi valoare, iar „nu se poate” în „totul se poate”. Iar între părinte şi dascăl trebuie să fie respect şi încredere reciprocă, dacă vrem să formăm caractere puternice la elevi. Părinţii nu trebuie să uite că prima şcoală este familia, iar dascălul trebuie să iubească elevii. Cine nu iubeşte copiii nu are ce căuta în învăţământ.
Orice copil se naşte curat şi inocent şi depinde de noi, părinţii şi dascălii, cum îl formăm.
Mie personal profesia de dascăl mi-a fost existenţă şi iubire şi mărturisesc sincer că am pus accent pe afectivitate. Deoarece trăirile afective din copilărie şi adolescenţă constituie un element hotărâtor pentru întreaga viaţă psihică a copilului, a adultului de mai târziu. Dezvoltarea afectivă a şcolarului este dependentă de dezvoltarea intelectuală, de antrenarea lui în câmpul valorilor social-umane.
De aceea pentru dascăl arta de a te dărui muncii de la catedră, de a trăi intens alături de copii, bucuriile şi necazurile vârstei, demonstrează de fiecare dată că această apropiere de vârsta lor poartă în ea cheia succesului.
Datorită pandemiei colaborarea părinte, dascăl, elev s-a făcut mai mult on-line. Este necesar să se acorde o atenţie sporită colaborării părinte, elev, dascăl, după ce se termină pandemia.
Exemple:
• şedinţele cu părinţii cu tematică (lunar);
• o oră de consiliere pentru părinţi (săptămânal);
• activităţi comune cu părinţii şi copiii în cadrul proiectelor extracuriculare;
• ajutor din partea părinţilor în buna administrare şi desfăşurare a activităţilor clasei şi ale şcolii;
• activităţi interactive la care participă şi elevii şi părinţii;
• etc
Concluzionăm faptul că în formarea tinerei generaţii, colaborarea între părinte şi educator înţeleasă ca modalitate activă, dinamică de adaptare la viaţa socială, reprezintă una din căile de acţiune educativă, care dau rezultate bune şi foarte bune în timp. Am constatat şi din proprie experienţă.
Ar fi bine să vedem în fiecare copil chipul lui Dumnezeu.