Condamnarea nedreptăţii

În fiecare an la 29 August, Biserica evocă împrejurările tragice în care Sf. Ioan Botezătorul şi-a încheiat viaţa prin tăierea capului. Sfârşitul lui mucenicesc este legat de domnia tetrarhului Irod Antipa, stăpânitor iubitor de lux, huzur şi viaţă de “îmbuibare şi băutură” (Luca 21, 34). La curtea lui se aranjau nenumărate petreceri, la care familia şi invitaţii se complăceau în miasma “ospeţelor fără măsură şi a petrecerilor cu vin mult” (I Petru 4,3).

Din pricina unui astfel de ospăţ împărătesc şi-a găsit sfârşitul profetul pocăinţei, Sf. Ioan Botezătorul. Moare ca propovăduitor al virtuţii şi moralităţii, ca erou al adevărului şi al dreptăţii, care nu putea trece cu vederea viaţa tetrarhului dusă în “desfrâu şi fapte de ruşine” (Romani 13,13).

X

Irod Antipa, la timpul său, s-a căsătorit cu una dintre fiicele regelui Aretas al Arabiei.

Urmând exemplul tatălui său, care a avut mai multe soţii, Irod Antipa îşi alungă soţia legitimă găsind prilej de a trăi în nelegiuire cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Aceasta fiind o fire uşuratică, a acceptat să devină soţia lui.

Însoţirea nelegiuită a tetrarhului era un păcat faţă de Dumnezeu şi o ruşine în faţa oamenilor. Legea mozaică oprea asemenea căsătorii şi prevedea pedepse aspre pentru cei care le contractau. Dumnezeu a poruncit: “Goliciunea femeii fratelui tău să n-o descoperi”. (Leviticul 18,16) şi, “De va lua cineva pe femeia fratelui său, urâciune este…” (Leviticul 20-21). De aceea Dumnezeu porunceşte: “Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea…” (Leviticul 18-24).

Irod nu a respectat aceste reguli de conduită morală, nu i-a fost frică de Dumnezeu şi nici ruşine de supuşi. A adus la curtea sa pe Irodiada şi pe fiica ei Salomea, fără nicio remuşcare pe soţia sa legitimă. Nelegiuirea lui Irod a devenit cunoscută tuturor. Nimeni nu cuteza însă să-i atragă atenţia în mod public. Stăpânitorii nu admiteau ca supuşii lor să le descopere faptele murdare şi nici să se amestece în viaţa lor de familie, aproape întotdeauna întinată de păcate strigătoare la cer. Cine îndrăznea să facă acest lucru, se expunea riscului de a-şi pierde viaţa.

Deşi toţi tăceau, Sf. Ioan s-a revoltat. Răul constatat îl întristează şi-l indignează. Rechizitoriul său a fost aspru, lipsit de concilieri şi compromisuri.

De pe buzele sale ţâşneau rafale necruţătoare de mustrări care nu puteau ocoli fapta incestuoasă a lui Irod. Un asemenea stil de “viaţă împărătească” nu putea scăpa din obiectivul Sfântului. Fără teama de moarte şi fără să-şi plece capul în faţa lui Irod cu dârzenie eroică i-a spus: “…Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6,18).

Mustrarea profetului nu putea fi pe placul familiei regale. Irod îl ura dar, într-o măsură oarecare, ţinea la el. Ura Irodiadei depăşea însă orice limite. Mânia ei nu putea fi potolită decât cu vărsare de sânge; profetul trebuia să moară. El era singurul care îi prejudicia situaţia regală.

De aceea, ca să rămână în casa lui Irod, ea trebuia să scape de profet şi de critica lui usturătoare.

Cedând stăruinţelor Irodiadei, Irod a găsit necesară – la început – trimiterea lui Ioan în închisoarea din cetatea Maherus. Întemniţarea n-a liniştit însă patima şi nici nu a oprit setea de răzbunare a Irodiadei. Ea dorea cu orice preţ uciderea şi pândea clipă de clipă prilejul de a-şi duce planul în aplicare, împotriva duşmanului ei înverşunat.

Cu toată influenţa pe care o avea asupra împăratului, mult timp n-a reuşit să-l determine a săvârşi crima pe care o dorea. Irod se temea de revolta poporului. Afară de aceasta, dreptatea şi sfinţenia lui Ioan îi impuneau să se abţină, iar dramul de conştiinţă ce i-a mai rămas îl oprea să treacă la acţiune.

Însă, nimic nu a obosit spiritul răzubunător al femeii ofensate. Prin încăpăţânare şi vicleşug, învinge toate piedicile. Ocazia căutată pentru reuşita planurilor sale criominale a sosit cu prilejul ospăţului dat de Irod în cinstea aniversării zilei sale de naştere.

În timp ce în sălile pline de lumină şi strălucire ale palatului din cetatea Maherus “beţiile şi chefurile” (Galateni 5,21) erau în plină desfăşurare, în bezna şi umezeala închisorii Sf. Ioan îşi ducea viaţa de aproape un an. Dar acum, după dorinţa Irodiadei, trebuia să moară. Moare în ceasul desfrâului, în urma unui dans fără ruşine şi a unei făgăduinţe nechibzuite făcute dansatoarei Salomea, căreia – sub impresia momentului – Irod i-a promis cu jurământ că-i va da orice va cere (Matei 14,7) chiar şi jumătate din împărăţie (Marcu 6,22). La îndemnul mamei sale pătimaşe, dansatoarea a cerut pe tipsie capul Sf. Ioan care, pentru Irodiada era mai de preţ decât toate făgăduinţele teritoriale ale tetrarhului.

Pentru jurământ făcut şi pentru a nu se compromite în faţa invitaţilor, Irod a poruncit să fie tăiat capul profetului. Adus pe tipsie, Irodiada cea răzbunătoare, primind din mâinile fiicei sale capul încă sângerând al victimei, ar fi străpuns cu ace limba care îi vădise nelegiuirea. Corpul Sfântului a poruncit să fie aruncat în şanţurile cetăţii spre a fi mâncat de câini şi vulturi, iar capul l-ar fi îngropat într-un loc necunoscut. După a treia aflare, a fost dus şi aşezat la loc de cinste în Constantinopol, iar o parte din el a fost dus de către cruciaţi în Franţa într-o biserică din oraşul Amiens unde se păstrează până astăzi.

Răzbunare Irodiadei a reuşit. Profetul moare în vârstă de 32 de ani. Viaţa sa de sfinţenie, de luptă pentru legea lui Dumnezeu şi de atitudini hotărâte s-a sfârşit silnic. Moare muceniceşte pecetluind cu sângele său idealul căruia i-a slujit toată viaţa.

Pricinuitorii morţii Sfântului Ioan şi-au primit pedepsele meritate încă fiind în viaţă. Irod şi Irodiada, pierzându-şi demnitatea şi toate bunurile împărăteşti, au murit exilaţi în suferinţe, dispreţ şi ruşine, iar Salomea căzând într-un râu îngheţat, un sloi i-a rItezat capul, adeverindu-se cuvintele Sfintei Scripturi: “Căci cel ce face rău nu propăşeşte, şi sfeşnicul celor nelegiuiţi se va stinge” (Pilde sau Proverbe 24,20).

Dreptatea dumnezeiască nu le putea hotărî o altă soartă. În sfârşitul lor trebuie să vedem înspăimântătoarea sentinţă de condamnare dată de justiţia divină împotriva celor ce au nesocotit adevărul, dreptatea şi virtutea.

X

Sfântul Ioan Botezătorul a fost un bărbat providenţial, investit cu putere de la Dumnezeu. A fost mare prin naşterea sa, prin viaţa şi misiunea sa dumnezeiască. Menirea lui a fost sublimă şi mult deasupra timoului său.

Sfeşnic cu lucire de aur, Trâmbiţă a adevărului, a dreptăţii şi virtuţii, Sf. Ioan s-a declarat ca cel mai înverşunat critic al îmbuibării şi al imoralităţii. În predica lui cerea cu stăruinţă împlinirea virtuţilor şi condamna păcatul ori unde l-ar fi identificat. Critica lui tăioasă s-a urcat până în vârful piramidei sociale stigmatizând viaţa de desfrâu de la curtea tetrarhului.

Prin toată atitudinea lui s-a afirmat ca un caracter integru şi tenace. Faţă de nelegiuirea tetrarhului s-a dovedit dinamic în acţiune şi constant în atitudine. Cuvântul lui era plin de putere şi afirmaţiile sale fără echivoc. Zadarnic a încercat Irod să-i înăbuşe glasul de tunet. El va continua să răsune peste veacuri, atrăgându-ne atenţia asupra păcatelor şi fărădelegilor de tot felul.