Confesiunile unui fetus

La apariția romanului „Coaja de nucă” (”Nutshell”) de Ian McEwan (n. 1948), în 2016, publicația „The Telegraph” titra sentențios: „Cel mai bun roman din ultimii ani al acestui adevărat maestru”, fiind considerat, în același timp, și un omagiu adus lui Shakespeare la 400 de ani de la moartea acestuia, de-aceea nu este întâmplător faptul că pune în gura personajelor replici din piesele Marelui Will; în limba română a fost tradus de Dan Croitoru și publicat în același an la prestigioasa editură Polirom.
Intriga este într-adevăr shakespeareană: o mamă și-a înșelat soțul cu fratele acestuia și, acum, plănuiește, împreună cu amantul, să-l otrăvească cu… antigel. Deci povestea este supusă unui clișeu arhicunoscut, numai că noutatea constă în faptul că naratorul este un fetus, care, firește, trăind într-o realitate restrictivă (ca într-un sac amniotic în pântecele mamei), n-are nume, adresă, religie, dușmani, obligații, nu poate fi certat sau contrazis, atâta doar că are un singur simț, acela al auzului și visează, beneficiind de privilegiul și luxul singurătății, ba știe cum și în ce împrejurări a fost procreat. Grație autorului, nenăscutul este înzestrat cu o conștiință care radiografiază societatea contemporană engleză până la cele mai mărunte detalii. Acest lucru îi permite să comenteze chestiunile politice și sociale din Europa Occidentală, să teoretizeze pe marginea conflictelor armate din diferite colțuri ale Terrei, să filosofeze despre diferitele forme de naționalism narcisist din bătrâna Europă, despre confuzia valorilor, răspândită pretutindeni, despre populațiile de emigranți, lăsate de izbeliște și oscilațiile continentului nostru între milă și teamă, între sprijin și respingere, despre înarmarea nebună a statelor, despre schimbările climaterice, despre paseismul toxic al țărilor musulmane, contaminate de un puritarism religios aberant, extremist, despre mortalitatea infantilă ridicată din țările subdezvoltate nestatornice sau kanun-ul albanez, un cult pentru dușmăniile străvechi etc.
Domiciliat într-un spațiu închis, ca într-o „coajă de nucă”, fetusul este pus în postura de a descrie cele mai intime comportamente ale femeii în timpul fanteziilor erotice ale amantului, de a reflecta pe marginea senzației când mama (Trudy) mănâncă și bea anumite mâncăruri și băuturi; el își cunoaște mama pe „dinăuntru”, dar pe dinafară nu, și aude planul diabolic pus la cale de cei doi, Trudy și Claude (numit în roman și Unchiul Vierme, sau „un Machiavelli, un ticălos de modă veche care își închipuie că va scăpa nepedepsit”), cu privire la asasinarea tatălui (John Cairncross), un ins, la prima vedere lipsit de ambiție, care suferea de psoriazis, și avea o editură falimentară, însă scria poezii fade, în stil colocvial, cele mai multe dedicate frumoasei sale soții pe care o iubește ca un disperat. El, nenăscutul, colecționează fapte și postulate din viața acestui triumvirat conjugal falimentar, apreciind, totuși, gesturile de tandrețe ale lui Trudy când își mângâie burta în care el viețuiește, sau face plajă pentru a stimula producerea vitaminei D, necesară dezvoltării oaselor sale. Ea n-are tăria să-i spună soțului că nu-l mai iubește, că are un amant, îi ascultă, plictisită, sonetele dedicate, ba ajunge să-l disprețuiască pentru că acesta se arată slab în diferite împrejurări, cunoscându-i astfel vulnerabilitățile. Trudy n-are nevoie de poezie și sentimentalisme, deși, inițial, a iubit pe bărbatul care i-a modelat viața și i-a dat un sens, ci de clișeele unui amant viguros, cu porniri animalice, pragmatic, iubitor de concret, care s-o aducă în extaz în timpul cuplării, pe scurt: s-o subjuge fizic și mental. Cu toate că nu mai locuiesc împreună, John continuă să o viziteze, dar rămâne un simplu vizitator al fostului său cămin conjugal, simbolul unui destin denaturat dintr-o dramă domestică arhicunoscută. Precizăm că în viața prenatală a fetusului, soții trăiseră o dragoste măreață ca și când iubirea lor lucrase „spre binele întregii lumi”.
Copilul în devenire – „ființă a mării”, cum îl numește uneori romancierul - aude de infamul lor complot, fiindcă Trudy și Claude vorbesc cu lejeritate de mârșavul și sinistrul lor plan, care urma să dea impresia de sinucidere, fără să stârnească suspiciuni. Pe parcursul romanului vom observa că John știe să fie ironic și ferm, că și-a interpretat rolul de fraier părăsit de iubită cu multă artă. Din păcate, inițiativa complotiștilor reușește, fără a produce prea multe remușcări în sufletul lor, pentru amândoi, prioritatea în viață fiind, în egală măsură, sexul și banii.
În recluziunea sa întunecată, fetusul este cel care suferă cel mai mult, asistând cu groază și indignare la dialogul inuman al celor doi cu punerea de acord asupra interogatoriilor ce vor urma să li se ia pentru a induce în eroare, cu grație și consecvență, pe cei interesați de aflarea adevărului. Cu toate acestea, nenăscutul are când sentimente de iubire pentru mama sa, când o compătimește și o urăște. El face digresiuni și previziuni despre o eventuală viață postnatală, despre personalitatea ce urma să i se croiască, deși se consideră părtaș la crimă de vreme ce știe totul despre ea. În final, asistăm la nașterea sa, amintindu-ne că dreptul oricui, dobândit prin naștere, este libertatea.
Întrebarea pe care sunt convins că și-o pune oricine este: va moșteni fetusul virtuțile și viciile părinților, dar mai cu seamă ale mamei? Răspunsul îl veți afla citind această istorisire inedită despre crimă și trădare pe care v-o recomand cu încredere.