Corespondenţă din Italia. Pr. Maxim Morariu: Am fost chemaţi să ne reinventăm singurătatea. Să coborâm în inimile noastre!

Iubiţii mei,

            Trăim deja de zile bune vremuri pe care unii le cred de-a dreptul apocaliptice. Văduviţi de bucuria întâlnirii şi a unei calde îmbrăţişări dătătoare de putere şi linişte sufletească, am fost chemaţi să ne reinventăm singurătatea. Să coborâm în inimile noastre. Pentru unii, acest periplu a fost de-a dreptul înspăimântător, pentru alţii, dimpotrivă!

            În vreme ce o parte dintre frăţiile voastre aţi găsit acolo amintiri plăcute şi chipuri dragi, alţii au găsit praf, negură şi întuneric. Mă număr în categoria celor ce au găsit şi unele şi altele. Acest fapt m-a determinat să fac curăţenie. Aşadar, am şters colbul răutăţii aşternut pe baierele inimii şi-am încercat să-i fac mai mult loc lui Dumnezeu. V-am pregătit şi vouă un colţişor, cu rugămintea să păstraţi distanţa regulamentară, nu care cumva să vă contaminaţi cu altceva decât cu dragostea pe care v-o port!

            Am avut răgazul să mă gândesc în aceste zile, de când molima bântuie în capitala vechii civilizaţii în care sunt claustrat, şi la Biserica mea strămoşească. Am regretat că poate nu am slujit-o cum se cădea şi m-am bucurat că, atunci când nu mă aşteptam, m-a primit şi adăpostit. Acum, e la ceas de grea încercare. Lovită din toate părţile, se găseşte, după crezurile unora, la ceasul în care ar trebui să aleagă între pierderea cantitativă sau cea calitativă.

            Eu cred însă că e mai degrabă ceasul în care e chemată să se "fortifice". Niţel altfel faţă de cum a făcut-o până acum, păstrându-şi dimensiunea ei identitară şi dezvoltându-o pe cea testimonială. Nimeni altul decât Sfântul Ioan Scărarul, cel prăznuit astăzi, nu ar putea oferi un exemplu mai complex al acestei nevoi de "fortificaţie" şi "fortificare". El însuşi a fost un om cu extraordinare capacităţi edilitare şi administrative, dar şi duhovniceşti. Când vremurile au cerut-o, s-a ocupat de cele materiale, fără a le neglija însă pe cele duhovniceşti. A excelat însă datorită laturii sale mistice.

            Procesul de fortificare şi urcuşul la care este chemată Biserica astăzi, în vremuri de molimă, este de aceea şi unul ce invită la redescoperirea laturii ei duhovniceşti. Urmând sfaturile sfântului şi excelând în virtute, va putea să o facă. Sunt încrezător în puterile ei! De aceea, nădăjduiesc că clopotele ce până mai ieri ne chemau la rugăciune, o vor face şi de astăzi, devenind totodată şi glas al tânguirii noastre. Vor jeli împreună cu noi pe cei plecaţi şi vor geme durerile celor suferinzi, netezind, şi unora şi altora, calea spre desăvârşire şi Împărăţia pe care, sub diferite chipuri, suntem chemaţi s-o gustăm şi dând glas tânguirilor nerostite ale inimilor fiecăruia dintre noi.

            "Meterezele" mănăstireşti, cum le-ar numi unii, se vor metamorfoza şi ele în faruri ce arată calea, iar porţile şi sfintele locaşuri nu vor mai fi doar avanposturi ale sfinţeniei, ci şi mărturii că Dumnezeu ne iubeşte, iar atunci când va fi nevoie, cetăţi întărite ce vor adăposti suferinzii şi le vor alina durerile. Şi mă tem că va fi nevoie!

            Închideţi ochii şi veţi vedea că, dacă veţi fi sinceri cu voi, alături de săratul pârâu al lacrimilor ce vă brăzdează obrajii, constituind o apodictică dovadă a fricii de necunoscut ce ne cuprinde, veţi găsi o nevoie puternică! Aceea de Dumnezeu! Una care, odată acceptată, se transformă într-un fior învăluitor de nădejde! Iar nădejdea îşi are prietenii ei, credinţa şi dragostea! Acestea sunt armele cu care Biserica este chemată să lupte astăzi împotriva marilor pericole! Şi pe lângă epidemie, pustiirea sufletească e cel puţin un pericol la fel de mare! Să ne ferească Domnul de pandemia pe care e pe cale să o dezlănţuie de ani buni asupra omenirii!

            De aceea, în astfel de momente, lovită, sfâşiată, batjocorită şi scuipată, Biserica vine în ajutorul lumii, ca o mamă bună! Fără să fie văzută de cei pe care propria lor orbire îi poate duce la pieire, ea depune eforturi disperate spre a ajuta la găsirea unui liman! Nu pentru că ar vrea să demonstreze cuiva ceva sau pentru că ar dori să pună într-o postură de inferioritate o instituţie sau alta! În astfel de momente, nici măcar cei fără de prihană nu au dreptul să arunce prima piatră! Dimpotrivă! Suntem chemaţi să împărţim pâine, o pâine udată cu lacrimi, dar hrănitoare, mângâiere şi pace!

            Iar scara virtuţilor, atât de măiestrit pictată în slove de stareţul de pe Sinai, reprezintă astăzi nu doar un reper teologic ce ar putea părea profanilor abstract, ci mai degrabă o potecă. Un drumeag pietruit spre descoperirea sinelui, a celui genuin! Iar de-acolo, o potecă împrejmuită, o punte pe care suntem chemaţi să scăpăm! Cum? Metamorfozându-ne sinele şi iubind pe aproapele! Şi dacă vremurile de pandemie nu ne permit bucuria îmbrăţişării fizice a celor dragi, să lăsăm şuvoiul năvalnic al dorului să-i potopească şi să le ostoiască setea de noi, trimiţând spre ei gândurile noastre bune! Iar dacă fizic nu putem să fim împreună, să dovedim, o dată în plus, aşa cum am făcut-o la vremuri de restrişte, că comuniunea creştinilor a cunoscut, cu mult înainte de apariţia wi-fi-ului, forme net superioare de comunicare, ce depăşesc graniţele imaginaţiei şi ale "telepatiei"! Şi dacă uneori sateliţii mai cad, supraîncărcaţi de nevoia de comunicare, iar reţeaua se izolează şi ea de noi pentru câteva clipe, "satelitul" nostru veşnic, Hristos, e mereu acolo şi nu suferă bruiaje! Trebuie doar să veghem spre a avea bateriile noastre încărcate, spre a putea comunica cu cine voim!

            Sursum cordiae! Calde îmbrăţişări de pe meleaguri încarantinate!

Cu preţuire în Hristos Domnul,

Maxim Morariu