( Interviu, exclusivitate) Confesiunile emoţionante despre coronavirus ale unui preot bistriţean din Italia: Toate sunt în mâna Domnului! Fie voia Lui!

Reporter: Situatia ce s-a abătut peste lume şi cu precădere în Italia v-a gasit la Studii doctorale în științe sociale la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma. Cum sunteţi departe de casă?

Maxim Morariu: În primul rând, sunt departe şi asta spune multe. În momentele grele ale vieţii unui om, prezenţa celor dragi e un adevărat balsam pentru suflet. Dar ca mine sunt mulţi alţii şi unii în situaţii mai grele decât a mea. Eu am găsit aici oameni buni, frumoşi, cu sufletul deschis, cum e părintele protopop Nicolae Strugaru de la Parohia Borghesiana şi cum sunt credincioşii de aici, iar acest lucru parcă face ca îndepărtarea să poată fi purtată mai uşor. Există totuşi şi momente în care singurătatea îşi spune cuvântul, se acutizează. Am înţeles însă, în lungile mele peripluri, două lucruri: că şi depărtarea de casă şi înstrăinarea sunt stări ale sufletului şi că cea dintâi nu comportă în mod obligatoriu doar aspecte negative. Uneori, în scopuri creatoare, oamenii se îndepărtau de comunitate şi se însingurau, ca să poată scrie sau să facă experimente. Alteori o făceau din scopuri ascetice, ca să se poată ruga şi ca să poată să preţuiască şi mai mult lumea şi comunitatea din care făceau parte, purtându-o în inimă. Aşadar, pe de-o parte, omeneşte, trăiesc uneori durerea înstrăinării şi a îndepărtării de casă, într-un moment în care mi-aş dori să fiu aproape de cei dragi, de familie, de părinţii de la mănăstire, de credincioşii noştri, iar pe de alta, trăiesc o imensă stare de bucurie, descoperind zi de zi că distanţa dintre noi e o chestiune relativă, câtă vreme reuşesc să îi găsesc, într-o formă sau alta, pe toţi în inima mea. Mare lucru şi inima asta!

R: Credeţi că e un moment de revenire la credinţă sau unii se vor depărta şi mai mult ? Spuneaţi în predica de duminică "Am fost chemaţi să ne reinventăm singurătatea. Să coborâm în inimile noastre!".

M. M.: Sunt sigur că e un moment important în istoria Bisericii şi a creştinătăţii în general. Referindu-se la vremurile în care trăim, un prieten îmi spunea zilele trecute că a venit vremea să alegem între pierderea cantitativă şi cea calitativă. Într-o oarecare măsură, s-ar putea să aibă dreptate. Cred însă că lucrurile pot fi văzute şi într-o altă cheie. Sunt vremuri de metamorfoză. Anumite aspecte sunt lovite mai tare, iar importanţa altora este de abia descoperită. Am avut bucuria ca, înainte să se declanşeze starea de izolare în Italia, să putem încă sluji o duminică. Deja se zvonea de vreo două sau trei că urmează să se închidă bisericile. A fost o experienţă nemaipomenită! Lumea venea parcă cu mai mult sârg, rugăciunea era parcă mai înfocată! Tensiunea avea o dimensiune de-a dreptul mistică! Apoi, după ce ne-am retras în "catacombe", ne-am organizat altfel. Mulţi dintre cei de aici îşi dau întâlnire în rugăciune, stabilesc o oră la care să se roage împreună, fiecare de acasă, dovedind că zidurile şi întâlnirea personală, deşi importante, pot fi, în situaţii excepţionale, transformate. Apoi, controversatele slujbe în streaming şi catehezele online au şi ele un rol aparte. Sunt mijloace catehetice şi de comunicare. Aşa cum eu, ca doctorand, particip zilnic la cursuri, şi ei se simt aproape prin intermediul acestor mijloace. Când toate acestea se vor termina, sper că vom reuşi să preţuim şi mai mult bucuria întâlnirii!

            Cât despre "moment" şi "revenire" la credinţă sau îndepărtarea de ea, e greu de dat un răspuns exhaustiv. Greu şi prematur, aş zice. Unii se vor apropia, îl vor descoperi pe Dumnezeu în Biserică, alţii vor dezvolta o formă de comunicare cu divinitatea ce va încerca să excludă dimensiunea ei instituţională, iar alţii se vor sminti de bună seamă, şi din varii motive, vor pleca. Dumnezeu ştie şi de unii şi de alţii şi are planurile lui cu fiecare dintre ei! Se dau mari bătălii şi culmea, nu de natură teologică, ci ideologică. Unele dintre ele pornesc de la banalităţi aparente, însă maschează motive ascunse. Ca sociolog, nu pot să nu constat un fapt, analizat deja de mai bine de un secol, de către Gustave Le Bon şi alţii de după el, anume că, în astfel de momente, mulţimile sunt impredictibile. Nu se poate anticipa reacţia mulţimii la anumiţi stimuli, în ciuda tututor variantelor şi a situaţiilor similare care au existat anterior. În plus, ca preot, observ de ceva vreme, o radicalizare a unui segment al creştinilor, ce vine ca reacţie la persiflările sistematice la care au fost supuşi. Şi vă mărturisesc sincer, domnule Menuţ Maximinian, mi-e frică de o viitoare "castă a talibanilor" ortodocşi şi mă rog ca ea să nu ne reprezinte în viitor. Fortificarea noastră trebuie să fie în iubire, nu în absolutizarea ultraconservatorismului! Dar toate sunt în mâna Domnului! Fie voia Lui!

R.: Care e situaţia românilor din Italia, sunt care v-au cerut sfaturi duhovniceşti?

M. M.: Românii din Italia sunt împărţiţi. Unii au luat rapid drumul spre casă, din raţiuni economice, de dor de cei dragi şi din dorinţa de a le fi aproape şi din alte motive. Eu am preferat să rămân, din mai multe motive. Pe de-o parte, sper că această stare nu va mai dura extrem de mult şi voi reuşi să îmi termin studiile. Apoi, nu mi-aş permite în ruptul capului, să periclitez sănătatea cuiva în astfel de momente. În mănăstirea Parva, care e locaşul meu de metanie, avem călugări în vârstă şi nu aş dori, Doamne-fereşte, fără intenţie, să fiu un fel de purtător pasiv, cum am auzit că mai sunt! Apoi, mă gândesc şi la cei de acasă! E grea depărtarea, dar prefer să îi ştiu în siguranţă. După va trece şi această vâltoare, nădăjduiesc că ne vom revedea sănătoşi.

Revenind la români, într-adevăr, în această perioadă, nevoia de comunicare cu un preot şi nevoile spirituale în general, s-au intensificat. Avantajul e aici în diaspora, că oamenii folosesc foarte bine mijloacele tehnice şi reuşim să corespondăm regulat. Nevoile sunt felurite, ca şi curiozităţile. Marea nevoie a Bisericii Ortodoxe va fi, cred eu, după ce va trece această perioadă, aceea de catehizare. Oamenii sunt râvnitori, dar de multe ori nu au cunoştinţele necesare în materie de religie.Însă pentru asta suntem aici. Cei care au rămas sunt îndeobşte oameni responsabili, atât din punct de vedere spiritual, cât şi din perspectiva conştiinţei civice. Respectă izolarea, încearcă să se protejeze şi încearcă să treacă cu bine peste toate, fără să se expună sau să-şi expună familiile. Veştile privitoare la ziua de ieri ne-au dat parcă o undă de curaj. Nu ştiu ce se ştie în ţară, dar aici, pe lângă numărul destul de ridicat de morţi, cel de contaminări e destul de scăzut şi priveşte îndeobşte zona roşie, iar numărul de vindecări a fost, doar ieri, de peste 1000. Să fie oare semne bune în vremuri de ciumă? Vom vedea!

R.: Cum să trecem peste aceste momente împreună, dar despărţiţi?

M. M.: Este o întrebare foarte bună, vă mulţumesc că aţi adus acest aspect în discuţie. E drept, fizic suntem despărţiţi, izolaţi, ar zice autorităţile. Însă mă tem că în aceste ultime zile, atât noi în Italia, cât şi dumneavoastră, în ţară, aţi fost mult mai uniţi. Pericolul comun uneşte duşmanii cei mai înverşunaţi! Aşa e şi acum. Instituţional, sper că se va reuşi reunirea eforturilor. Biserica Ortodoxă, din câte văd, îşi dă silinţa. Ontologic, noi trebuie să ne dedicăm oamenilor.

            La nivelul interacţiunii emoţionale, eu cred că sunt atât de multe moduri în care putem fi împreună. Un exemplu aparte în acest sens, la care îmi place să fac referire, este icoana. Atunci când ne închinăm în faţa unei icoane, suntem împreună cu sfântul. Aşa cum mama ce-şi ştergea pe vremuri cu colţul năframei faţa brăzdată de vremuri şi de dor, când scotea din sipet poza cu copilul plecat în America sau mai ştiu eu unde, era împreună cu fiul ei. Şi el simţea asta. Şi noi simţim că suntem împreună, aşa despărţiţi fiind. Faptul că avem acum atât de multe mijloace de comunicare, ne uşurează mult sarcina. Rămâne doar să ştim cum să le folosim.

            În plus, pentru noi creştinii, elementul cheie care ne aduce împreună şi ne dă identitate ca un tot unitar, este Hristos. Dacă vom reuşi să ne dorim să fim împreună cu el, într-o relaţie de prietenie şi comunicare sinceră, vom fi împreună şi între noi. Cât despre depărtările trupeşti, poate că nu ar fi rău uneori să azvârlim înspre cei dragi cu câte un gând bun, o şoaptă nerostită a inimii, în care să le mărturisim cât de mult îi iubim şi ce înseamnă pentru noi! Când avem de "aruncat" în ei cu insulte, vorbe grele şi alte "testimonianţe" ale "sincerităţii", nu ne sfiim. Oare de ce am face-o acum?

            R.: A venit această tragedie şi ne-a demonstat că nici un bun al lumii trecătoare nu ne este de ajutor. Dar ce ne este de ajutor, unde e speranţa?

            M. M.: Nu ştiam noi de dinainte oare că toate ale lumii sunt trecătoare? Eu cred că da, însă ne-a plăcut să ne hrănim cu iluzia autoreferenţialităţii noastre... Ajutor şi speranţă există. E firesc să ne temem şi să trăim emoţii de-a dreptul contradictorii în aceste momente grele. Şi totuşi ca toate celelalte molime ale istoriei, va trece şi asta. Speranţa noastră ca şi creştini este la Dumnezeu. De trecut va trece oricum. Important este însă ce am învăţat noi din această experienţă şi cum vom ieşi din ea.

            R.: Au fost momente în care v-a fost frică departe de casă când aţi văzut că zi de zi mor sute de oameni?

            M. M.: Desigur. Frica, uitarea, furia, sunt sentimente umane şi e firesc să le experimentăm din când în când. Am trăit însă cu nădejdea că din toate acestea suntem chemaţi să învăţăm câte ceva. Nu ştiu ce au avut de învăţat cei care au plecat dintre noi, însă mă rog s-o fi făcut, să fii plecat cu lecţia învăţată şi mă rog să mă întâlnesc cu ei în ceruri şi să devenim prieteni. Cât despre moarte, nu de ea mi-a fost frică. Şi eu, şi dumneavoastră, vom muri într-o zi. E datul omului să moară. Cu toţii vom trece prin asta. Importante sunt alte lucruri, pe care le putem face până ajungem acolo. Am fost mai degrabă trist gândindu-mă la cei de acasă. Dacă o ţară cu un sistem sanitar bine pus la punct, cum este Italia, a fost luată prin surprindere, mă gândesc cu frică la România şi capacităţile noastre. Dar, unde voieşte Dumnezeu, se biruiesc hotarele firii, vorba troparului...

R.: Când credeţi că va veni Lumina din nou ?

M. M.: Nu ştiu şi nu sunt adeptul proorociilor. Ştiu însă că va veni, că vor trece toate şi că lumea-şi va continua nestingherită rostul ei, uitând în scurtă vreme cele întâmplate. Mi-aş dori însă să învăţăm ceva din toată experienţa aceasta. Aş vrea ca ea să contribuie la recalibrarea relaţiilor dintre oameni. Poate că greşesc, dar eu văd această experienţă şi ca pe un semnal de alarmă tras de Cel de Sus, în care ni se spune că am devenit prea individualişti, prea egoişti şi ne arată că supralicitarea acestui aspect e de-a dreptul nocivă.

R.: Ce sfat le daţi celor ce se simt singuri, cărora le e frică?

M. M.: Mă tem că sunt prea tânăr pentru sfaturi. Le spun că şi eu mă simt uneori singur, şi mie îmi e frică. Şi aş mai arăta cu degetul (iertată-mi fie impoliteţea), înspre cineva care s-a simţit şi El singur, în Ghetsimani şi pe Cruce, Hristos. El, care a experimentat paroxismul singurătăţii, este singurul capabil să ne înveţe ce înseamnă comuniunea în iubire cu întreaga lume. El este soluţia la toate problemele noastre! E prietenul căruia nici o formă de carantină şi izolare nu-i poate interzice accesul în sufletul nostru! Paradoxal, noi putem! Cheia e la noi!

R.: Un mesaj pentru toţi românii, de acasă şi de departe.

M. M.: Dacă mai sunt între cititori şi eroi care au rezistat lecturii acestei lungi epistole, fără să fie răpiţi de somn sau să schimbe pagina, vreau să le transmit toată preţuirea şi respectul meu! Sunteţi adevăraţi eroi! Eu nu aş fi rezistat!

            Revenind la lucruri mai serioase, le doresc tuturor, ce-mi doresc şi mie: sănătate, pace, spor în credinţă şi veşnica părtăşie cu Hristos Domnul, care-i scoate din orice singurătate. Şi le mai dau un pont: să folosească acest prilej spre a se gândi mai atent la lucrurile cu adevărat importante, să-şi prioritizeze viaţa. Iar dacă uneori li se pare că este greu, îi rog să se gândească că pe întinsul acestei lumi au fost şi sunt oameni şi mai suferinzi ca ei, care nu se tânguiesc şi nu pot decât să meargă mai departe!

Părintele Morariu la slujba de azi la  Parohia Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi ( Borgheziana - Roma VIII )

https://www.facebook.com/nicu.strugaru.5/videos/2911679398915980/