Pr. Dr. Maxim Morariu: Gânduri de carantină la Duminica Floriilor: Să aşternem neliniştea şi singurătatea noastră la picioarele Domnului

Iubiţii mei,

            Discret şi pentru unii, pe neştiute, timpul şi-a tors caierul. Ne-a adus din nou la ceas de popas duhovnicesc. Suntem acum chemaţi să medităm, în liniştea răgazului pe care vremurile în care le trăim ni le oferă, la semnificaţia momentului Întâmpinării Domnului. Să privim la gloata adunată, parţial pentru a sta gură-cască, în parte pentru a se întâlni cu chipul drag al Învăţătorului. O mulţime eterogenă, ce-l vede parcă, drept întruparea unei proorocii. De aceea, îl numeşte "fiul lui David"! Recunoaşte în El, chiar dacă involuntar împlinirea promisiunilor mesianice ce străbat ca un fir roşu Legea Veche.

            O mulţime entuziastă, ospitalieră, ce aşterne înaintea lui haine, ramuri de finic, curăţindu-i calea şi vestindu-i sosirea. Aşa cum se făcea în vechime când regele îşi cerceta supuşii. Fapta vine deopotrivă ca o formă de recunoaştere a calităţii imperiale a celui în cauză, cât şi ca o manifestare a unei bucurii debordante. Hristos însuşi se pliază pe context. Vine călare pe mânzul asinei. Animal imperial. Caii erau în acea vreme exponenţii tagmei ecvestre, a luptătorilor, inferiori ca prestigiu şi clasă socială nobilimii. E conştient Învăţătorul şi de cele ce vor urma, însă vrea să le lase o mărturie. Una puternică, ce să se amprenteze în sufletele lor şi care să-i ajute mai târziu să îşi dea seama cu cine au avut de-a face.

            E însă şi o mulţime care, aşa cum am devenit mulţi dintre noi din pricina izolării, e instabilă emoţional. Nesigură pe propriile trăiri. Nu va trece mult şi aceeaşi adunare de popor, plus-minus câteva persoane, va înlocui sloganul davidic cu unul mult mai uşor de rostit, ce satisface setea de sânge a fariseilor şi mai-marilor preoţilor: "Răstigneşte-l, răstigneşte-l!" Mântuitorul nu-i judecă şi nu-i condamnă. Nu pleacă urechea la laudele lor, dar nu-i opreşte. Rămâne imun la laude şi injurii. Dă dovadă de o stabilitate emoţională, care ne-ar prinde bine şi nouă acum. În acelaşi timp, împlineşte toate cele scrise în Lege, aşa cum o făcuse şi la Botez şi în multe alte situaţii.

            Privind la cele descrise de evanghelist în pericopa de astăzi, putem învăţa multe. În primul rând, ne putem ghida după atitudinea lui Hristos pentru a ajunge la stabilitatea interioară. Apoi, avem deopotrivă confirmarea demnităţii lui împărăteşti şi a divinităţii Sale. Şi suntem chemaţi cum se comportă un adevărat Împărat.

            În acelaşi timp, suntem chemaţi să depăşim stadiul de simpli spectatori ai unui moment solemn. Prin rugăciune şi dialog sincer cu Hristos, avem posibilitatea să ieşim din mulţime, să ne individualizăm prezenţa. Să-I adresăm oaspetelui de astăzi al cetăţii Ierusalimului o vorbă de bun venit. Să aşternem ceva la picioarele Lui. Ce am putea însă, dat fiind ineditul situaţiei, să presărăm în calea Lui? În primul rând gândurile noastre bune. Apoi păcatele, răutăţile şi micile murdării care ne întinează sufletul clipă de clipă. Să le aşternem pe cale, ca odată trecând, El să ne scape de povara lor.

            Apoi, mai e un aspect ce se cuvine înţeles acum. Ca noi, mulţi au ieşit în întâmpinarea Lui Hristos. L-au aplaudat, au aşezat pe cale hainele şi ramuri de finic, apoi au luat drumul îndărăt către casele lor. Nu s-a schimbat nimic în sufletul lor. Au bifat doar o rubrică într-o listă aglomerată de evenimente. Aşa cum face de multe ori, în condiţii normale, creştinul nostru. Alături de condimente, miel, programarea la coafor şi alte călătorii utile, îşi propune să treacă şi pe la biserică. Eventual la spovedit sau în sâmbăta mare, mai spre sfârşit, să ia lumină şi să se întoarcă la masa îmbelşugată. Aşa au făcut şi un procentaj enorm dintre cei care l-au întâmpinat. Noi însă, suntem chemaţi înspre ceva mai special. Anume, să devenim tovarăşii de drum ai lui Hristos. Să-l însoţim, chiar dacă tacit, să observăm prin câte trece de dragul nostru. Iar apoi, când va veni ceasul, să mărturisim despre El. Nu oricum, ci schimbându-ne viaţa, sub înrâurirea exemplului pe care doar el poate să ni-L ofere. Sursum cordiae!

            Calde îmbrăţişări de pe meleaguri încarantinate!

Cu preţuire,

Pr. Maxim Morariu