Corespondenta din Spania

Tocmai când Sărbătorile de Iarnă deveneau amintire, în anii când încă mai purtam în suflet mirajul basmelor cu feţi frumoşi şi ilene cosnânzene, satul dintre luncile Oltului se îmbrăca într-un fel de abur călduţ şi străpungea coşurile caselor ce păreau de turtă dulce. Aevam şi de ce să simt aşa, o dată în an era seara de Lasatul Postului de Peşte. Aşteptam cu înfrigurare acea seară şi aveam motivele mele. De cum se însera, îmi pregăteam nuiaua, o aşezam după uşă, ca nu cumva s-o vadă tata, altfel Lăsatul Secului trecea fără ca eu să iau drumul în sus, spre capătul celălalt al satului, unde sta naşul şi aştepta să vină finul, adică eu, să-i sărute mâna. Era plină uliţa de fini mici şi piperniciţi care se zgribuleau pe lângă gard spre casele naşilor de botez. Era un fel de pelerinaj al micului spre mare, al celui slab spre cel tare, al celui neştiutor spre cel de toate aflător. Ţin minte că în timpul unui an întreg tata mă speria cu naşul, dar nu sub formă de bai-bau, ci în senasul că, dacă făceam o trăsnaie, auzea naşul şi nu mă mai lăsa să-i pup mâna şi să mă ierte, astfel eu eram păgubit de două ori, una de iertarea micilor păcate făcute cu fetele de leatul meu pe care, când le prindeam la înghesuială le controlam dacă li s-a umflat bluza la piept şi a doua câ rămâneam fără cei câţiva bănuţi aşezati în palmă

Nici pomeneală ca naşul să fie supărat pe mine, mai ales când afla de năzdrăvăniile mele, ba se punea pe un râs sănătos, cum numai un ţăran sadea o putea face

Lăsa capul pe spate şi râdea de ziceai că tună din senin a bucurie

“Aşa, bă, fine”, zicea, şi iar se punea pe râs. Eu roşeam tot, dar el un mă vedea, tocmai îi duceam mâna la frunte după ce i-o sărutam. Tata, ca un soldat instruit, rămăsese aşa din armată, dar mai ales din anii de prizonierat, aştepta afară, pe prispă, îşi făcea de lucru cu câinele , bucuros nevoie mare că avea să primească mâncare cât nu ar primi în alte zile din an. Aproape că nici nu-i da atenţie, sta tolănit pe prag şi ciulea urechile la orice zgomot din casă. Masa întinsă în mijlocul casei, pătura cea nouă pe pat, focul în sobă duduia de zor, iar pisica torcea a bine, cum zicea maestrul Nicolae Fulga, plecat dintre noi tot într-un început de martie, oala cu capac din care ţâşnea mirosul de ţuică fiartă, preşurile ţesute de naşa, vorba vine, că erau făcute de o femeie de la Greci pe care toată vara o vedeai întinzând aţă albă pe garduri pentru urzeală, întregeau atmosfera de sărbătoare care marca începutul celor şase săptămâni de post. Cum era firesc, începeam de la naşul care mă aştepta cocoţat între perne, în vârful patului, avea năduf, se astupa dacă nu avea toate pernele la spate. După ce se minuna cât de mare m-am făcut, deşi mă văzuse cu două zile înainte când venisem cu tata “în recunoaştere”, mă mângâia pe creştet, apoi îmi da şmechereşte un bobârnac peste ceafă. Zicea că aşa e bine, altfel, dacă nu da el, da altul şi nu dădea cu milă

Când ieşeam afară, răcoarea serii amorţite de sfârşitul lui februarie, sau începutul lui martie, imi roşea obrajii mai rău ca ai lui naşu de atâta ţuică fiartă. Cei câţiva lei care poposiseră în buzunarul de la haină erau deja arvuniţi, deja ştiam unde să aşez cărţile pe care voiam să le am, cu toate că cizmele nu mai depuneau niciun efort în a opri frigul şi zăpada peticită de pe uliţă. Nu mai simţeam nimic, poate doar o urmă de regret că, până la anul, s-ar putea ca locul în care sta naşul să rămână gol, după cum răsufla de greu. Nu a fost aşa, mă speriam eu degeaba, se pare că ţuica fiartă îl colora destul pentru ca paloarea să pună stăpânire pe el.

Am mai făcut zeci de drumuri spre casa lui, el tot acolo era, numai că timpul trecuse peste el ca si peste mine, dar noi tot o ţineam cu ”sărutatul mâinii” de Lăsatul de Sec. Exista în aer o combinaţie de bine şi cald încât nu puteai să gândeşti altfel, nu puteai fii tu însuţi dacă nu te aplecai la cele sfinte ale noastre, nu puteai merge mai departe dacă nu-ţi făceai un mic proces de conştiinţă şi nu te iertai cu cel căruia i-ai gresit, sub o formă sau alta. Capitolul “iertare” era unul care ne plăcea nouă, băieţilor, cel mai mult, pentru că, atunci când ne întalneam, în seara de Lăsatul de Sec, ne ceream iertare la fete. Şi cum poţi demonstra acest lucru decât prin a pupa pe cel căruia îi soliciţi iertare?

Cum noi deveniserăm evlavioşi din fire, pupam tot ce întâlneam, ca şi când toate păcatele lumii noi le-am fi săvârşit. Nu aveau, săracele, ce să facă, le prindeam la înghesuială,cu mâinile ocupate de coşul cu împărţeală dusă pe la alte case din vecini, si le luam de gât, fără să uităm a zice, ”să fim iertaţi”. Dar şi lor le plăceaaaaa, mamă, mamă! Păi luau coşul cu pomană şi se duceau tocmai în cealaltă parte a satului, la o rudă căreia în tot anul nu-i călca pragul, iar când ajungea să zică femeia “bogdaproste” nu avea decât pentru nişte pâine amestecată cu ciorbă vărsată din oală, câteva cornuleţe albite cu zahăr pudră dar umezite de vin, şi ultimele coaste de porc, oprite special pentru seara aceea, înfipte în boţul de mămăligă pus în paner, cu dedicaţie pentru nu ştiu care mort mai ştirb. Şi uite aşa mai trecea încă un post pe lângă altele impuse şi lungi, care aveau să vină când eu însumi stau în vârful patului.

Marin Traşcă