Cornel Cotuțiu- 75. Gânduri de la scriitori

Cornel Cotuţiu, în gardă pentru apărarea culturii

Menuţ Maximinian

Cornel Cotuţiu are în cotidianul „Răsunetul”, de ani buni, rubrica „La noi” care se identifică în momentul de faţă cu preferinţele cititorilor, devenind una dintre cele mai apreciate. Opiniile lui Cornel Cotuţiu sunt întotdeauna demne de luat în seamă, fiind când tranşante, când duioase, în funcţie de subiectul abordat.

Întotdeauna când vorbesc despre Dumbrăviţa mea natală gândul mă duce şi la scriitorul Cornel Cotuţiu. Deşi beclenar, sufletul lui este de diugan get-beget. De altfel aşa îl cunosc şi oamenii, ca fiind moştenitor al genelor ţăranului neaoş de pe Valea Ţibleşului. Într-o junglă a scriitorilor şi a scrisului, Cornel Cotuţiu se separă, prin felul lui de a fi, prin personalitatea impunătoare. Când vorbesc despre Cornel Cotuţiu vorbesc despre scriitorul vremurilor, despre ceea ce am vrea mulţi să fim, dar puţini suntem, despre omul fără bariera cuvântului, despre unul dintre cei mai reprezentativi oameni de cultură din acest colţ de ţară. Cornel Cotuţiu ne aduce vraja întâmplărilor sub taina cuvintelor, într-un memento al regăsirii identităţii.
            Cornel Cotuţiu surprinde esenţe trăite şi filtrate mai apoi de scriitor şi aşezate în carte. Poate tocmai de aici frumuseţea cărţilor  care vorbesc despre o stare de spirit, scriitorul fiind mereu în gardă pentru apărarea culturii. Cornel Cotuţiu s-a născut în Beclean, la 15 februarie 1945, fiind licenţiat în filologie (Cluj, 1971). Din 1975 până în 2008: profesor la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Beclean; între 1985 – 1989: inspector şcolar. În perioada 1997-1998: consilier teritorial şef al Inspectoratului pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. Debut revuistic: în Tribuna (1964).Este redactor, apoi redactor-şef al revistei de literatură, artă şi cultură MINERVA (1990-1999); redactor al publicaţiei Floare de colţ (Beclean, 1990-1992). Debut editorial cu volumul de nuvele În căutarea altui final, Ed. Dacia, 1978. Are piblicate peste 35 de volume de proză şi poezie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Tg. Mureş, 1995, pentru publicistică; Marele premiu la Concursul Naţional de proză şi critică „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2002; Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2010; Ordinul „Meritul Cultural în grad de Cavaler”, Bucureşti, 2004.

Gândurile despre Cornel Cotuţiu la aniversarea a 75 de ani, apărute în suplimentul aniversar „Răsunetul”, sunt o oglindă a vieţii trăite întru literatură.
 

Cum mai rămase-n urmă Cetăţuia!

Prietenul meu Cornel Cotuţiu, cel dintâi şi cel mai vechi dintre prietenii mei ardeleni, împlineşte trei sferturi de veac de viaţă, lungă-i fie ea şi de-acum înainte. Cum eu însumi am trecut, cu ceva vreme în urmă, pragul acesta, ar trebui să nu mă mai întreb cum de s-au dus anii şi unde sunt acele blagoslovite clipe ale juneţii în care, proaspeţi filologi şi imberbi alumni, ne ascuţeam dinţii pentru iluzoria şi abia întrezărita prăjitură literară? Unde e vremea când eram încă nişte „oarecare”, cum îmi aduci aminte pe pagina de gardă a uneia dintre cărţile tale, tineri cu sufletele bântuite de iluzii şi vise, dintre care  pe multe avea să ni le spulbere viaţa, când băsnuiam despre „Pasarea albastră” şi ascultam Gershwin interpretat cu discreţie la pianina barului de deasupra încă nenăscutei crâşme „ La Mongolu”? Unde sunt, unde s-au dus nopţile  în care sfidam urbea  de pe culmea  Cetăţuiei, unde zilele în care, studenţi cu punga mult prea subţire, am mâncat amândoi din aceeaşi farfurie? Am ciocnit ouă roşii în casa ta din Beclean de sărbătorile primului meu Paşte transilvan şi toate astea s-au adunat în acel ceva minunat care ne leagă de mai bine de jumătate de veac, „ceea ce nu se pierde”, „ceea ce rămâne”, cum sună titlurile unor volume ale tale: prietenia.

         Astăzi purtăm pe umeri povara anilor şi a cărţilor pe care atunci ne închipuiam că le vom scrie şi pe care, Doamne!, chiar le-am scris. A cărţilor tale, în care îţi redescopăr, de fiecare dată, obiectivitatea funciară şi spiritul polemic cu care plonjezi în universul existenţial, cu acea pasiune a „scufundării literaturii până la gât în viaţa străzii, în experienţa comună, în istoria cotidiană”, despre care vorbea Mario Vargas Llosa.

Din trecerea anilor, te îmbrăţişez, prietene, cu bucuria ceasului în care îţi pot spune: Ani mulţi şi de-acum înainte, sănătate şi, mai ales, peană sprinenă! Fiindcă, vorba ta: „Cuvintele sunt purtătoare de eternitate... Literatura e o modalitate de a răscumpăra destine, mai ales cele nedreptăţite de viaţă.” Ave!

                                                                           Horia Bădescu

Crochiu

Cornel Cotuțiu este un tip solid atât ca om cât și ca prozator. Aș fi spus că e dintr-o bucată, dacă termenul nu ar fi perimat, nepotrivindu-se deloc unui scriitor care, oricât ar fi de unitar în ceea ce pune pe hârtie, are zeci, sute de fațete în abordarea subiectelor lui. Mai simplu ar fi să spun pur și simplu că este un ardelean din cap și până-n picioare. De o duritate blajină, surâzătoare adesea, merge direct la țintă fără ocolișuri femeiești și fără încrâncenare. Prieten până la capăt, sociabil chiar în exces, naiv uneori, de o candoare adolescentină care face șarmul celor cu suflet larg, nu-ți va întoarce spatele niciodată când ești la nevoie. Într-un cuvânt, jos pălăria!

                                                                     Radu Ulmeanu

Despre suveranitatea scriitorului sau ce-i (mai) pot transmite lui Cornel Cotuțiu la 75

Dragă Cornel,

Am început să cred în premonițiile tale de când îmi amintesc că de la început căutai alt final, probabil aveai sentimentul că lucrurile se vor sfârși trist, sau, mai rău, nu se vor sfârși de loc. Am trăit împreună și clipe frumoase, cele 8 zile pentru totdeauna despre care ai scris, uimindu-l până și pe rafinatul N. Steinhardt cu treaba ursului. Acele clipe frumoase n-au durat prea mult, simțeam nevoia să strângem rândurile și să ne așezăm spate în spate, în defensivă. Poate era mai bine dacă șarpele albastru ne înghițea atunci pe toți, nu doar pe cei mai buni dintre noi. Până la urmă cred că am greșit calculele, ne-a fost greu să răspundem la întrebarea: ce rămâne? Singur ai renunțat la căutarea altui final în speranța că va fi mai bine cu căutarea zăpezii.

Unele din speranțele noastre s-au împlinit, dar poate tocmai această împlinire a fost pentru noi mai amară decât o înfrângere, fiindcă în naivitatea noastră, naivitate pe care evident o credeam istețime, noi am sperat fără să avem o idee clară cu privire la obiectul speranțelor noastre. Ele s-au dovedit atât de nepotrivite, pe cât e de aspră pedeapsa celui căruia i se împlinesc visele, doar ca să-l lase pe cel pedepsit să descopere că nu a visat ce trebuie.

Trebuie este un verb cumplit, de aceea revoltele juvenile împotrivă, încheiate ritualic cu admiterea unei realități dincolo de așteptări, dar și dincolo de temerile cele mai cumplite. Bocetul nu se mai poartă și nu își mai are rostul în lumea în care plânsul e râs și obștea râde în hohote până i se taie respirația.

            Toate acestea fac parte dintr-o viziune subiectivă, vorba poetului, “dovezi nu am, dar îmi aduc aminte”.

Al tău prieten mutilat de războaiele despre care vorbeam deunăzi,

cu drag

Zorin Diaconescu

CORNEL COTUȚIU – 75

          Cât de repede trec anii! Parcă mai ieri, Cornel Cotuțiu intra pe vârfuri, cu sfială și cam nedumerit, în rândul septuagenarilor literați, din ce în ce mai rari. Credeam c-o să treacă într-un alt ritm, dar bilanțul celor cinci ani trecuți e la fel de pozitiv, ca pe vremuri, ba chiar mai bun: peste zece cărți între anii 2015-2020; sunt sigur că vrea să-și egaleze numărul volumelor cu cel al anilor de când scrie, adică din 1978 și până în prezent, vreo 42 de ani în slujba cuvântului scris.

Peste ani, scriitorul și publicistul beclenar și nu numai (vezi Anieș, Maieru și Dumbrăvița) apare la fel de proaspăt, de cursiv, ironic și vindecător de prostie și minciună; el continuă să consemneze scene cotidiene dintre cele mai felurite, cu același condei în muchii colțuroase, dar eficiente. O anumită finețe îți aparține prin șlefuirea textului în așa fel încât să nu obosească cititorul cu detalii care ar atrage atenția de la ceea ce i se pare lui important de semnalat. Ești la fel de incomod pentru unii de când te știm, poți fi un prieten loial, sincer și spiritual, dar nu uiți să fii în egală măsură mândru, elegant, manierat și riguros, gata de-a emite ironii intelectuale numai pentru cei care le pot recepta și accepta.

Rebel cu multe cauze, Cornel Cotuțiu se luptă în continuare cu ignoranța, ingratitudinea, falsul patriotism și poleiala democrației perverse. Odată cu anii din urmă ai devenit, spre liniștea ta, tot mai înțelept și mai productiv, mai bonom, chiar tolerabil cu cei din juru-ți. Nu uita și nu ierta pe viitor răul diurn, mitocănia, șmecherismul și multe altele dintre flash-urile existențiale frecvente; continuă să fii un bun amic literar și, nu numai cu cei care te merită.

Acum, la acest moment de cumpănă a deceniului cu noroc pentru tine, nu pot decât să te felicit din inimă și să-ți doresc sănătate, putere de muncă la fel de eficientă, același rafinament subtil în cele scrise de tine și, de ce nu, să-ți duci la capăt ceea ce ai de dus, știu sigur că ai încă multe proiecte de împlinit. Să ne porți cu aceeași candoare și dibăcie scriitoricească prin zigzagurile memoriei făcându-ne părtași la fel de critici față de variatele fațete ale lumii zilelor noastre atât de surprinzătoare, dar și plină până peste cap de racilele atavice pe care tu, publicist consacrat, încerci să le stârpești prin cuvântul bine meșteșugit.

          La mulți ani! Să ne trăiești și să ne încânți pe mai departe cu cărțile tale din ce în ce mai multe și diversificate!

Iacob Naroș

Scriitorul în iarnă

            Recenta carte, de proză, publicată de Cornel Cotuțiu se numește „În căutarea zăpezii”. Nu se putea titlu mai potrivit ales de un scriitor născut iarna. Nu dau prea mare atenție aniversărilor, ori ale cui vor fi, dar pentru Cornel Cotuțiu anotimpul în care a fost născut are o anumită relevanță. Poate că îl voi mai fi felicitat în niște ani, dar abia acum fac o legătură între data lui de naștere și anotimp. E legat de acest anotimp. Prin căutările lui scriitoricești. Căutarea altui final – ca să fac trimitere la cartea de debut – înseamnă de fapt căutarea zăpezii. Aducerea imaginii ei din trecut în prezent. Da, iarna aceasta, „fizică”, pe care o traversăm, nu ne impresionează cu zăpada ei, dar zăpada există în continuare în sufletul nostru, în spiritualitatea noastră. Nu-și înfrînge semnificațiile. Ce însemnă asta?

            În volumul pomenit mai sus există o narațiune care dă titlu întregii cărți. Personajele prozei se angajează într-o aventură a căutării sau refacerii drumului spre puritate și posibilitatea schimbării. „Și am plecat spre seară, în căutarea zăpezii și așteptarea momentului dintre ani” mărturisește naratorul, care, rostindu-se la persoana întîi, poate exprima foarte bine și vocea autorului. Autorul este un căutător, un peregrin prin geografii diverse. „Momentul dintre ani” e unul al schimbării, al înnoirii, al rezonanțelor cu preceptele morale.Naratorul recunoaște:  „Trăiesc, de o vreme încoace, certitudinea – odată cu absența ta? – că există o intransigență a iernii, care te curăță de zgura zbaterii zilnice, o intransigență care intimidează lichelismul, ticăloșia, prostia. Hai, s-o zic: Iarna suntem mai puțin meschini, ranchiunoși, nătângi, decât în celelalte anotimpuri. Iar spiritul și privirea se primenesc”. Rîndurile acestea deschid larg privirea spre chipul scriitorului Cornel Cotuțiu, care este și un neobosit publicist. Multă din zbaterea lui scriptică se consumă în încercarea de a scutura de pe propriii umeri, de pe umerii zilei, de pe umerii lumii zgura comportamentelor ignorante, rugina meschinăriei și a ranchiunei, frigul idealurilor abandonate. Punînd chezășie propria trecere prin viață.

            Spuneam mai sus că scrisul îl poate „explica” mai bine pe Cornel Cotuțiu, căci, altfel, uneori îl poți găsi – ca „persoană” –ascuns într-o platoșă rece, grea de insinuări și intransigențe –  specifice iernii? – din care cu greu îl poți desface, ca să-l înțelegi. Din care cu greu se desface chiar el. Deși cineva îl definea ca aflîndu-se în căutarea liniștii, scriitorul nu-i un om liniștit, nici confortabil.

            Scrisul se constituie însă într-o primenire a privirii celor din jur, pornind de la propria privire. Scrisul pornește dintr-un interior adînc, adesea ascuns, pe care scriitorul are tăria să-l sondeze. Nu oricine are o asemenea tărie. Acolo este locul în care lumea este pusă la încercare. „Viviana, oare iarna poate fi și un anotimp interior?” se întreabă oarecum retoric naratorul din „În căutarea zăpezii”. Găsirea zăpezii înseamnă găsirea altui final, acela al înnoirii, al regenerării, al existenței în scris.

            În secțiunea Addenda la bibliografie cărții recente se consemnează un număr de 34 de volume editate în intervalul 1978-2019, perioada care ar face 41 de ani sub semnul literaturii.

Jucîndu-ne cu numerele și adunîndu-le, 34 de cărți în 41 de ani, obținem un număr semnificativ – 75.

            Îi urăm scriitorului Cornel Cotuțiu un 75 fericit, cu sănătate și multă putere de muncă în continuare!

Olimpiu Nușfelean

O jumătate de veac pentru totdeauna

            Era la un început de vară, prin anul 1970, când m-am întâlnit cu Cornel Cotuțiu. El, student la Cluj, eu, aspirant la căminele de pe strada Avram Iancu. Atunci, un miracol tineresc ne-a legat brusc, încât am ajuns să ne facă cineva o fotografie în Grădina Botanică din orașul de pe Someș. Cornel, ca un bun gospodar al prieteniei, a păstrat-o după o icoană.

            Din acea vară, am traversat zeci și zeci de anotimpuri, toate guvernate de nevoia de a ne căuta. Când nu-l vedeam, că timpul are dealuri, mă oglindeam în cărțile lui. Har Domnului, are peste treizeci de volume, așa că jocul oglinzilor epice și lirice ne-a apropiat fără tăgadă. Așa am ajuns la părerea că prietenul meu este un inventator de timp epic, cuprins de cuvenita rânduială a valorii. Orice laudă este de prisos, deoarece Cornel Cotuțiu s-a instalat în pavilionul în care ajunge admirația mea pentru o trudă scriitoricească luminoasă. Lectura unei cărți semnată de Cornel Cotuțiu echivalează cu obținerea unui pașaport pentru o călătorie într-o lume cuceritoare. Este și un virtuoz al tabletei, energia eseistică fiindu-i la îndemână. Are la el, tot timpul, un miraculos microscop, prin care vede detaliile lumii în care trăim. Da, simte enorm și vede monstruos, precum idolul discret al dumisale.

            Mă opresc, că, iată, se împlinește o jumătate de veac de când umblăm după stele norocoase. Eu, prin Maramureș, el, prin Beclean, ca un Macondo asumat.

            Salut timpul trecut și îmbrățișez viitorul rămas!

            La 75 de ani ai tăi, prietene Cornel Cotuțiu, eu depun mărturie o jumătate de veac pentru totdeauna. Da, fără tine eram mai singur!

Gheorghe Pârja