Cu durere despre „Martie negru”

Am lecturat recent un articol din Evenimentul Zilei despre „Martie negru”, readucând în memorie sângeroasele conflicte inter-etnice din martie 1990, soldate cu 5 morţi şi 278 răniţi (2 români şi 3 maghiari).

Au trecut de atunci 20 de ani. După cum îmi amintesc, conflictul interetnic din martie 1990 de la Tg. Mureş a fost generat în urma deselor conflicte interetnice din judeţele Harghita şi Covasna, conflicte care au dus la naşterea „Fenomenului Harghita-Covasna”, numit aşa ca urmare a Raportului Comisiei Parlamentului României despre „Fenomenul Harghita-Covasna”, moment crucial pentru unitatea poporului român, comisia fiind înfiinţată ca urmare a declanşării în judeţele Harghita şi Covasna a o serie de fenomene cu caracter extremist, care au determinat plecarea din zonă a unui însemnat număr de cetăţeni de naţionalitate română şi care s-au adresat în nenumărate rânduri Guvernului României şi Parlamentului, în speranţa soluţionării situaţiei disperate în care se aflau.

Astfel, Parlamentul României, luând act de această stare de lucruri, care viza încălcarea drepturilor omului, a hotărât la 31 Decembrie 1990 înfiinţarea Comisiei de audiere a persoanelor care au fost nevoite să-şi părăsească locurile de muncă şi domiciliile din judeţele Harghita şi Covasna, aceasta invitându-i pe cei implicaţi să facă depoziţii asupra modului în care au decurs evenimentele.

Răsfoind cele 32 de pagini ale Raportului, publicat în Monitorul Oficial de atunci, am regăsit printre persoanele ucise în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în judeţele Harghita şi Covasna, printre alţii şi pe Cheuchişan Liviu Teofil, de 45 de ani, subofiţer M.I. în comuna Dealu, jud. Harghita, originar din satul Figa, ce aparţine oraşului Beclean, acesta fiind bătut cu deosebită violenţă până a decedat de către Nagy Imre, Ambruş Pavel, Vasz K.E. şi Nagy Istvan, condamnaţi la 13 ani de închisoare, fără să mai vorbim de instituţiile de stat, lăcaşuri de cult, monumente româneşti distruse, degradate şi profanate, parcurgând o listă lungă în care se mai găseau persoane care au fost ameninţate, agresate şi maltratate pentru a-i determina să plece, atât din Harghita, cât şi din Covasna. Aş face aici şi o invitaţie cititorului să consulte şi volumul de eseuri ale lui Menuţ Maximinian, „Rădăcini împrumutate”, cele relatate relevând cauzele dezrădăcinării populaţiei româneşti din zonă.

Parcă nefiind de ajuns cele petrecute imediat după decembrie 89, în martie 1990, respectiv în lunea zilei de 19 martie 1990, 15.000 de maghiari au ieşit să protesteze, ceea ce a determinat ca replică să iasă la proteste şi românii, scandându-se de o parte şi de alta lozinci iredentiste care au aprins spiritele, ducând implicit la conflicte sângeroase soldate cu victimele arătate la început.

Aş vrea să mă opresc asupra unei figuri „legendare”, care a făcut vâlvă în mass media românească şi străină. Este vorba despre ţăranul Mihai Cofar din Ibăneşti (Mureş), prezentat de televiziunea irlandeză ca Mihăilă Cofariu, care a prezentat pe ecrane „un maghiar bătut de români”, dovedindu-se că „ungurul” bătut era românul Mihai Cofar, care „s-a dus acolo la îndemnul popii din sat, care le-a zis că ungurii bat copii de români” (EVZ). La Tg. Mureş a fost înjunghiat de 7 ori, apoi lovit în cap de Barabaş Erno cu o pancartă pe care scria „Bolyai liber” şi în final de către Cseresnye Pal cu piciorul în stomac.

După trei ani, l-am întâlnit pe Mihai Cofar, la primul Congres al Partidului România Mare din 6-7 martie 1993, la care era delegat, prezentat cu pompă de Vadim Tudor, ca o victimă a iredentismului unguresc. Avea atunci 43 de ani, adus la Congresul PRM pe braţe, un om schilod, distrus, urmele agresiunii fiind vizibile. Mi s-au umezit ochii, dar fapta m-a adus la realitate. M-am întors acasă, am renunţat la PRM şi acţiunile sale agresive, devenind un om liber, cu principii sănătoase, liderul PRM devenindu-mi o persoană neagreabilă, ca să nu spun „urâtă”. Aşa a fost!

Acum, după 20 de ani, Mihai Cofar trăieşte tot în Ibăneşti, are 63 de ani, trăind într-o gospodărie bine îngrijită de soţia sa, fiind invalid pe pat, Vadim zicându-i că o să-l facă erou, dându-i de veste uneori şi trimiţându-i ajutoare, dar de ceva vreme nimeni nu-l mai bagă în seamă, spunând cu regret „Îmi pare rău că m-am dus, dar vremea-i târzie!” (EVZ)

Aşa s-a încheiat prima sărbătorire a Revoluţiei din 1848 din martie 1990, când ungurii îşi sărbătoreau (pe 15) Ziua Naţională, după 45 de ani, arborându-se în mai multe localităţi drapelul unguresc, aprinzând o scânteie naţionalistă şi prevestind zilele sângeroase de la 19 şi 20 martie 1990 ce aveau să vină.

Lucrurile s-au mai liniştit, dar sunteţi cu siguranţă la curent cu cererile secuimii pentru limbă şi autonomie, dar încrezători în prietenie şi raţiune între unguri şi români, aşa cum a fost totdeauna!