Cu riturile de trecere pe urmele copilăriei

Frumuseţile naturii în care îşi agonisea traiul au făcut din ţăranul român un poet.
Sensibil la toate mişcările legate de anotimpuri şi-a umplut sufletul de emoţii pozitive, care a simţit nevoia să le comunice semenilor. Din preaplinul sufletului au izbucnit versuri minunate, adunate în comoara folclorului de o bogăţie mare.
Viaţa socială, interrelaţiile dintre oameni i-a fost omului din popor, de asemenea, sursă de inspiraţie. Dansurile populare, cântecele, sărbătorirea evenimentelor din familie, i-au inspirat crearea unor obiceiuri rituale, adesea de o frumuseţe şi cu rezonanţe etice şi estetice. Aşa s-a născut folclorul sau creaţia orală populară, care la români este foarte bogată şi variată. Criticii literari din trecut recomandau poeţilor ca sursă de inspiraţie folclorul, întotdeauna proaspăt şi plin de emoţii, cu semnificaţie socială şi chiar religioasă.
Dar azi satul e adesea pe cale de dispariţie, existând pericolul ca odată cu el să dispară şi comoara tradiţiilor (obiceiuri, rituri), ce au însoţit poporul în decursul dezvoltării sale.
Judeţul nostru, dispunând de o bogată cultură tradiţională imaterială, care a fost culeasă şi imortalizată doar parţial şi sporadic, de către oamenii noştri de cultură, s-a simţit nevoia unei lucrări de amploare, care să inventarieze, claseze şi să valorifice întreaga această comoară. O astfel de lucrare a fost cuprinsă în proiectul de lucru a doi oameni de cultură, dl. profesor dr. Vasile V. Filip şi scriitorul Menuţ Maximinian (redactorul şef al cotidianului Răsunetul).
Fiind o lucrare de proporţii uriaşe, a fost eşalonată pe trei mari capitole: Rituri de trecere, Obiceiurile ciclului social – calendaristic (de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă) şi un volum dedicat Literaturii populare.
Primul volum, „Rituri de trecere”, însumând 488 de pagini, s-a realizat prin studierea lucrărilor existente şi cu completări de studii pe teren direct sau prin intermediul informatorilor şi se referă la obiceiuri legate de trie mari evenimente din viaţa omului: naşterea, nunta şi înmormântarea.
Citind prima parte mi-au reţinut atenţia, dar mai ales m-au trimis acut în anii copilăriei mele, date din subcapitolul „Copilăria: praguri, spaime, jocuri”, care mi-au reactivat o zonă aproape ştearsă din memorie, aducându-mi în faţă imaginea mamei, care în joc mă învăţa denumirea degetelor: „Degetul cel mare / merge la plimbare/ fiind lenevos/ şade iute jos; Degetul arătător/ fu şi el însoţitor;/ Degetul mijlociu/ e foarte zglobiu;/ Toţi se învioră/ de se odihniră” etc. Sau: Asta mere la viţei,/ asta mere la purcei,…/ până la ultimul, care: „Degetul cel mic/ mai puţin voinic,/ şade acăsuţă,/ face plăcintuţe/ şi le duce la drăguţe!...”.
Nici „Bebea” nu lipsea din spaimele cu care ne oprea să facem lucruri care ne periclitau viaţa. Apoi, aceleaşi jocuri, amintite şi-n carte, cu mici variante: „Ting! Ting, Bum, Bum! Cine e acolo?... etc.
În dorinţa de a păstra adevărul, autorii amintesc numele persoanei informatoare şi localitatea de unde au fost culese informaţiile, dar mi-am pus întrebarea, cum au ajuns textele în gura unei bistriţence get-beget, din multe generaţii locuitori într-un cartier numit „Peste Podul Budacului”?
Mi-am amintit apoi de nişte date comunicate de dl. dr. Antoniu Rus, într-o carte în care vorbea despre istoricul cartierului nostru şi în care se spunea că la clădirea zidului de împrejmuire a Cetăţii Bistriţei, neexistând suficiente braţe de muncă (zidari) saşi, pentru a putea executa această uriaşă lucrare, dar mai ales nefiind nici prea bine plătiţi, s-a recurs la aducerea zidarilor din satele din jur, care nefiind toleraţi seara în cetate şi-au construit în jurul ei mai întâi nişte adăposturi, bordeie din lut (hrube), apoi, aducându-şi şi familiile, şi-au făcut case de lemn, sau din cărămidă, materialul necesar acestora găsindu-se din abundenţă în dealurile din apropiere. Aşa s-au născut cartierele mărginaşe ale Bistriţei, locuite numai de români. Şi – zic eu, că aceştia au adus cu ei şi obiceiurile, riturile tradiţionale.
Iată cum viaţa şi folclorul ne vorbeşte în graiul său despre istorie, despre trecut! Cum a ajuns „Bebea” din Chiuza, sau de pe Văile Someşului obiceiul numărării la copii a degetelor: „Asta-i urs, asta-i ursoaie/ Asta-i lup, asta-i lupoaie”… etc, la Bistriţa? Sau „anumite recitative” (pag. 82), amintite de autori mi-au umplut şi mie copilăria de jocuri, ca: „Plouă, plouă… etc.”, „Buburuză-ruză” etc., „Colindă, colindă/ Bagă iapa-n tindă” etc.
Expresia „Motroaşcă” o foloseau femeile din Bistriţa pentru a denumi vreun copil micuţ, care abia mergea în picioare (Am citit undeva că expresia se trage de la rusescul „Matroşca” – păpuşa cu multe exemplare).
N-am terminat de citit volumul, care fiind foarte cuprinzător, se citeşte încet. Dar un lucru este cert: câte fapte din istoria poporului nostru nu sunt păstrare într-un fel sau în altul prin conţinutul folclorului?
Proiectul de a se realiza o astfel de lucrare de sinteză a fost numit „îndrăzneţ”, pentru că este necesară o muncă titanică la efectuarea lui, dar va fi cu atât mai valoros! Succes şi cale liberă!