Dacă omul ar avea aripi

Ce s-ar întâmpla dacă omul ar putea zbura? Dacă gândurile noastre ar străbate pe aripi de cer spaţiul dintre real şi virtual? Dacă am fi cu adevărat liberi şi nu am mai fi acaparaţi, până la unire, de pământ? Ne răspunde Olimpiu Nuşfelean în prozele sale din volumul „Un om fără aripi”, apărut la Ideea Europeană. Cartea, prefaţată de criticul Alex Ştefănescu, este o antologie care descoperă în cele trei capitole: „Poziţia fiinţei”, „Câinii de vânătoare”, şi „Iubeşte-mă repede şi uită-mă iar”, filozofii existenţiale ale omului trăitor în acest colţ de lume. Se remarcă proza „Ochii lui Gabriel”, care abundă de simbolism. Un om care are în loc de ochi două margarete, astfel încât lumea este văzută întotdeauna în culori pastelate. Un om al înţelepciunii, care este ca un înger coborât pentru a aduce o clipă de nemurire pe pământ. Un om care trebuie ferit de un singur lucru, de cuvintele vulgare, pentru că altfel ar fi avut de suferit.

Gabriel vede sufletul fiecărui om ghicind trăirile supreme ale fiecăruia dintre semenii lui, însă într-o lume care nu este perfectă, a fi un chip de înger este o povară, de aceea margaretele vor fi operate, iar Gabriel devine un tânăr ca orice tânăr. Însă, mereu va răzbate dincolo de clipa momentului harul cu care a fost binecuvântat.

În proza „Performanţa” ne întâlnim cu povestea de dragoste dintre Teohar Cremona şi Anamaria Alina, o poveste savuroasă, plină de detalii, care se construieşte pe iubirea faţă de carte. Întâmplările, povestite cu lux de amănunt, au un final neaşteptat, în care dragostea este împărtăşită într-un mod aparte.

În „Falia” găsim o altă poveste a tinerilor căsătoriţi Simeon şi Carentina, iar în „Trepte cu plasă de sârmă” descoperim altă poveste clădită pe sentimente supreme, între Greta şi Matei.

În prozele lui Olimpiu Nuşfelean fiecare cuvânt este important, fiecare element duce la o înfăptuire a unui gând, precum în „Câştigarea timpului promis”, unde prieteni precum Manuela, Virgil, Sorin, Liviu şi Edit iau masa pe pajiştea răcoroasă. Olimpiu Nuşfelean are puterea de a construi o proză pe baza unui detaliu, aşa cum este în „Baloanele”, unde Zaharia dezvoltă o întreagă filozofie existenţială asupra acestui cuvânt. La fel se întâmplă în „Fabrica de muzică” a Mariei Pop sau în „Câinii de vânătoare”.

Cartea prezintă întâmplări mai mult sau mai puţin văzute în societatea de azi, însă surprinse de scriitor ca un reper peste timp a personalităţii umane. „Un om fără aripi”, proza care dă titlul volumului, are în centru pe Toader Marica, un constructor aflat la etajul 15 al unui bloc, care se întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar putea zbura, dacă totul ar fi un vis, dacă ai putea, fericit, să te înalţi spre cer. De aici o întreagă filozofie despre mâinile aripi, despre omul –înger, bine creionată de Olimpiu Nuşfelean. Poveşti de dragoste precum cea dintre Marius G. şi Aneta, neîmpărtăşită până la urmă, la fel ca cea dintre vecinii din „Iubeşte-mă repede şi uită-mă iar” prezintă o altă faţă a sentimentelor umane.

O antologie în care Olimpiu Nuşfelean descrie mugurii încolţiţi în sufletul omului dornic să prezinte aproapelui o viziune asupra lumii.