Damaschin Pop-Buia: Scrisul ca aflare în treabă?

Ideea de a scrie câteva rânduri pe această temă mi-a venit de mai multă vreme, dar, de teamă că voi fi înțeles greșit, am tot amânat-o. În ce sens greșit? În acela că oare nu intru și eu în aceeași categorie? Astăzi mă așezat deasupra temerii și abordez subiectul. De ce se scrie? Unii o fac pentru a-și răcori nădufurile interioare, alții pentru că nu pot altfel, mulți pentru că e la modă, o parte pentru a comunica pur și simplu, o categorie pentru a și a-și lămuri anumite întrebări, mai mult ori mai puțin importante, alții o fac pentru a recupera renumele unor personalități din diferite domenii, care, pe nedrept, au fost uitate, din cauze ideologice, politice, ori de altă natură. Ba îmi aduc aminte de o afirmație a unui scriitor, al cărui nume nu l-am reținut, care afirma că scrie pentru a-și alunga frica de moarte. Mai vin apoi criticii literari, cei care evaluează la modul sever și constructiv aparițiile editoriale, mergând uneori până la polemică, una care poate uneori atinge forme spectaculoase ș. a. m. d. La fel cum unii nu se mai satură să se audă vorbind, altora le place să se citească, pentru că, oricum am învârti-o și suci-o, în ceea ce scrie, autorul pune și o parte din el însuși, fie ea chiar infimă. Nu vorbim aici de cărți cu caracter științific, care, după cum se știe, impun un regim strict obiectiv, și nici de manuale de gramatică, algebră ori alte discipline din domeniu științific, ci de invazia de cărți care se publică în țară, de abuzul care are loc vis-a-vis de natură, căci, câtă vreme cartea va apărea în forma ei tipărită, mor copaci și din această cauză. Nu, nu sunt neapărat apărătorul E-Book-ului, dar, ne place ori nu, asta este forma dominantă a viitorului.

            Veți spune, păi bine domnule, ai vrea să publicăm doar haikuuri și microromane? Nu, nu îmi închipui o astfel de situație, dar, atâta vreme cât apar mult prea multe cărți și suma cititorilor este în cădere liberă, lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Ceva este putred, și asta nu numai în Danemarca, pentru a aduce aminte de Shakespeare, ci și în raportul carte – cititor. Cam peste tot.

Scriți, copii, dar nu cu răutate, o spunea pe la mijlocul secolului al XIX-lea Heliade-Rădulescu, și bine făcea, căci la acea vreme îndeletnicirea aceasta era destul de rară, din motive pe care nu vreau să le înșir aici. De ce „nu cu răutate”? Pentru că, pe atunci unii se foloseau de scris pentru a practica atacul la persoană, și nu pentru a combate idei ori a emite altele, în opoziție cu cele clasice, nu rareori depășite. Din perspectiva de astăzi, o stare de fapt de mare actualitate, devreme ce mersul înaintea tocmai din asta se hrănește, din contradicția de idei.

            Ia să ne închipuim următoarea situație: în oceanul de apariții editoriale din România postdecembristă, cum reușește un elev de liceu în plină formare, să discearnă între ceea ce este valoare și multul, nepermis de multul balast? Veți spune că asta este treaba dascălilor, a școlii, a educației. În principiu da, însă câți elevi mai au oare ochi și urechi pentru asemenea „banalități”, care, la nevoie, sunt rezolvate de tata Google și asistenții digitali, inteligenta artificială? E cunoscut faptul că AI poate face aproape orice, bunăoară chiar și să scrie romane, trebuie doar să-i dai câteva date, să interacționezi cu ea, să stabilești anumite linii care să creeze conturul și conținutul narațiunii. Se uită însă prea des că răspunsurile ei, ale AI, sunt doar în proporție de cca. 60 % corecte. AI nu are emoţii, e pur și simplu repetentă din acest punct de vedere, mai mult, ea este mai rece decât metalul și mult prea rațională, perfectă, suficientă sieși. Culmea, ea este absolut sigură pe judecățile de valoare pe care le emite. Așa că, scriitorule, nu te amăgi, existența ta în slujba condeiului este mărginită și efemeră, tot mai amenințată, fie că scrii din convingere și ai harul talentului, ori, dimpotrică, așa, ca să te afli în treabă! Îmi vine în minte o scenetă peste care am dat în una din zilele ultimelor săptămâni. Mircea Cărtărescu, marele nostru scriitor, povestea cum a făcut un experiment cu AI: i-ar fi dat acesteia de lucru, punând-o să creeze câteva fraze à la Cărtărescu, așadar proză. A ieșit destul de bine, povestea el. Dar când am pus-o să-mi scrie și o poezie în stilul în care o fac eu, m-a întâmpinat cu o catastrofă. Nu au fost cuvintele dumnealui, dar sensul acesta era.

În ceea ce privește a patra putere din stat, presa, aici lucrurile stau altfel. Se scrie mult și pe alocuri și foarte acid, și e bine să fie astfel, devreme ce ea, mass-media, veghează asupra unui echilibru în societate, fie el politic, administrativ, de opinie, de îndreptare ori satirizare, de luare în bășcălie, până la ironie și, în cazul celor într-adevăr foarte buni, până la autoironie. Presa are prin definiție rolul de a controla și eventual „amenda”, legislativul, executivul și puterea judecătorească, de a informa cetățenii imparțial și de a semnala abaterile ori abuzurile care au loc în societate, în aparatura de stat, fie ea națională, regională ori locală. O misiune grea, mai ales dacă se are în vedere o țară în care corupția este încă în floare.

            Și mai este ceva. Nu de puține ori, cei care scriu și au prin asta ceva de spus, așadar nu scriu doar ca să se afle în treabă, preferă să stea pe margine, decât să se amestece cu masa, cea forte greu de prins într-o noțiune precisă, tocmai datorită amalgamului în care nu se cerne calitatea, nu o purifică de pădurile de buruiană care o încăpuiesc. Ei, cei autentici, vor ieși în față numai când este absolut necesar, când se sare prea des calul, iertată-mi fie exprimarea. În vasta lume a internetului, a inteligenței artificiale, care, în concepția lui Elon Musk, în zece ani ar putea înlocui în proporție de 90 % munca omului, mulți, nepermis de mulți au impresia că asta îi face atotștiutori și atotputernici. Se înșală amarnic: ei uită că printre noi mai există și unii din categoria celor care reușesc să discearnă între adevăr și fals, calitate și pseudo calitate, între autentic și surogat, valoare și nonvaloare. Nu mulți, dar mai există. Geld regiert die Welt, adică banii conduc lumea, dar nu peste tot și nici pe toți.

            În încheiere vreau să spun că, dincolo de ceea ce scriu cei care se află, pe bună dreptate, în treabă, sunt cititorii. Aceștia decid, în definitiv, cine și ce merită să fie citit, ori dimpotrivă, e bun de aruncat la pubelă. Căci - și revin la limba germană - „Papier ist geduldig”, adică „hârtia e răbdătoare”, suportă orice, până și inepțiile. Altfel stau lucrurile cu ceea ce produc literele, închegate în cuvinte și propulsate în propoziții și mai apoi meșteșugite în fraze. Ele pot alcătui o carte. Și, cu puțin noroc, poate una care va fi și citită. Condiția este ca ea să se împace bine cu orizontul de așteptare al cititorului și să transmită și un altceva, unul care să persiste și să-și facă efectul și la nivelul de post lectură.

Ba chiar și cei care scriu ca să se afle în treabă au dreptatea lor, căci, scriind, trăiesc altcumva, ies din prezentul obișnuit și intră în unul continuu, în prelungirea oferită de reverberaţia scrisului. A (mai) scrie, ori a lăsa-o baltă? Eu zic că (mai) merită...

Damaschin Pop-Buia

Ostfildern, la sfârșit de august 2026