Damaschin Pop-Buia: Puterea cuvântului

Desigur că un cuvânt, luat în mod izolat, este oarecum neputincios, pus însă într-un anumit context, el poate împrumuta conotații multiple, cu o deschidere de sensuri uneori chiar neașteptată. Și tot desigur că nu cuvântul, de unul singur, exprimă în mod exhaustiv denumirea unei stări, a unor fapte, a unei acțiuni ori a urmărilor acesteia. Și, așa este, mai trebuie să adăugăm și tonul, muzica în care el este învăluit. Declarațiile de dragoste se fac, în mod normal, pe calea șoaptei, la fel cum exprimarea unei sudalme este făcută de un ton tăios, arțăgos ori provocator. Asta dacă totul rămâne în limitele normalului.

            Dacă trecem pe tărâmul poeticului ne vine în minte volumul „Necuvintele” al lui Nichita Stănescu, din care tocmai asta transpare, puterea de dincolo de cuvinte, de imediata lor semnificație. În cazul marelui poet, pe calea metaforei. Versuri precum „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.”, rămân, fără îndoială, memorabile. Tonul sau tonalitatea joacă, de asemenea, un rol foarte important în mesajul pe care vorba îl poartă. Un cuvânt dur la prima vedere poate purta cu el un mesaj de o eventuală dezamorsare dacă este îmbrăcat în haina mieroasă a unui ton împăciuitor, de pildă. Și mai știm cu toții că „vorba dulce, mult aduce”.

            Apare apoi aspectul prolixului: Ceea ce vorbitorul (cuvântătorul) vrea să spună și felul uneori eronat în care mesajul ajunge la interlocutor, la cel ori cei cu care se poartă dialogul. În asemenea cazuri se apelează la notele explicative care, de cele mai multe ori - dar nu întotdeauna -, îndreaptă sensul, îl face mai ușor de înțeles pentru cei care interpretează în mod subiectiv și greșit ceea ce instrumentele cele mai elementare a le comunicării, cuvintele, la transportă de la A la B. Un rol important aici este debitul verbal, căci unii vorbitori nu vorbesc, ci mitraliază cu cuvintele, cu o viteză amețitoare, creând un vertij în jurul lor, cu cuvinte care roiesc, o iau razna și nu de puține ori sunt pur și simplu aruncate în eter, unde se și pulverizează.

            Dacă bucureștenii ori oltenii vorbesc de patru ori mai repede decât ardelenii, asta nu înseamnă nici pe departe că ei și spun de patru ori mai mult, ci eventual de patru ori mai multe, verzi și uscate, iar dacă se trage linie, ardeleanul, prin tonul său lent, va ajunge mai repede la interlocutor, și, prin atributul domol, îl va cuceri mai ușor. Aici se impune inserarea lui non multa sed multum. Altfel stă treaba cu limba lui Dante ori cu cea a lui Cervantes, ele dau impresia că sunt vorbite extrem de rapid tocmai prin faptul că au, amândouă, foarte multe vocale. Cât despre franceză, aici lucrurile sunt ceva mai aparte, aceștia având în comunicare o tonalitate realmente multmuzicală, nu în ultimul rând prin legarea cuvintelor la nivelul pronunției, dând impresia că ele, cuvintele, sunt sudate, curg unele în celelalte. Bine, bine, dar și în limba noastră avem o particularitate căreia nenativii, ca să zic așa, nu reușesc să-i vină de hac: este vorba de diftongi și triftongi. În 35 de ani de când trăiesc în mijlocul vorbitorilor limbii lui Goethe încă nu am auzit nici măcar o dată cuvântul „Ceaușescu” pronunțat corect. Și asta din cauza „-eau-„ ului. Nici măcar „Dragnea, care este mult mai simplu. Ce să mai zic de cuvântul „oaie”, căci un străin și-ar cam rupe limba în încercarea de a-l pronunța corect. Asta pentru că este format în exclusivitate din vocale, patru la număr. Pe când lucram la școala cu predare în limba germană din Mediaș, aveam un coleg, profesor de matematică, sas la origine, pe care nu îl mira de loc faptul că noi, românii, aveam mari dificultăți în a-i retine numele în forma lui grafică: „Schmidt”. De pronunțat era simplu, din cele 7 litere în total (între care se rătăcise o singură vocală) se pronunțau patru: „Șmit”.

            Cuvintele îmbracă gânduri, mesaje, cum pot ele mai bine. Iar acest mai bine, ori mai puțin bine izvorăște tocmai din capacitatea noastră, a vorbitorilor, de a-i folosi resursele, de a le așeza acolo unde situațiile comunicării o cer. Nu de puține ori auzim replici precum: „Dar mie nici prin gând nu mi-a trecut să spun așa ceva”, dovadă că sensul originar s-a pierdut în drumul lui către destinatar.

            Nu vrem să trecem la multitudinea sintagmelor care includ cuvântul, ele sunt într-adevăr nenumărate la nivel semantic. Totuși nu vrem nici să trecem peste expresii precum „a-și ține cuvântul”, „om de cuvânt”, „pe cuvântul meu” fără a le băga în seamă. Și nici de „au căzut cuvinte grele”, în sensul că s-au spus cuvinte cu o mare încărcătură negativă, expresie folosită în sensul gravității unei situații care degenerează într-o ceartă înăbușită în cuvinte care rănesc, lovesc în inima celuilalt.

Iar faptul că la început a fost cuvântul, nu numai că ne îndreptățește, ci ne și obligă să îl folosim corect, să-l lăsăm ori, la nevoie, să-l ajutăm să strălucească în nobila-i lumină.

Ostfildern, la mijloc de iulie 2026