De ce nu ”se termină lumea” când ești singur

Om drag care privești acum prin ferestrele sufletului tău, citindu-mi rândurile și căutându-mi părerea la un asemenea subiect care ți-a măcinat, probabil, și ție gândurile, cândva, în amintiri de mult trecute sau poate chiar de o prospețime amară, permite-mi să îți adresez o întrebare. Ce-ai simțit tu când lumea celor doi îndrăgostiți în care ai fost strecurat subtil de o mână a destinului, toată acea lume plină de vise, speranțe, trecătoare fericire, gesturi, cuvinte și zâmbete dulci la tot pasul, s-a spulberat într-o clipită? Când o înșiruire de cuvinte ți-a rupt liniștea interioară în mii și mii de bucățele, când persoana căreia i-ai încredințat o parte mai mică sau mai mare din energia, entuziasmul și dăruirea ta, a plecat punându-și în bagaj suveniruri construite din amintirea ta?
În locul brațelor protectoare, atât de dragi ție, te-au îmbrățișat tristețea, dezamăgirea, deznădejdea. Însăși singurătatea te-a răpit de la pieptul a cărui inimă parcă și acum o auzi, bătând neobosită în ritmul ei precis. Și totuși, cufundându-te în camera întunecată a inimii tale, într-un moment de îndrăzneală și curaj nebunesc, ai făcut o crăpătură prin pereții înghețați. Atunci, o timidă, firavă rază de speranță a năvălit înăuntru și bezna a început să se retragă, lăsând loc luminii optimismului. Lacrimile ți-au spălat negreala pereților și casa sufletului tău a redevenit spațiul acela cald și primitor unde cei ce, cu intenții bune, îți cer permisiunea de a intra, aducându-ți darurile gingașe ale dragostei și lăsând pe covorașul de la intrare orice urmă de noroi și răutate. Ai continuat prin a te gândi cum să-ți fructifici timpul dezgolit de cel acum plecat în așa fel încât să te simți măcar pe jumătate la fel de fericit ca înainte. Apoi, ai realizat că totuși, viața aceasta îți poate livra pachete cu fericire prin orice tip de curier, nedepinzând de o persoană anume. Ți-ai deschis ochii către frumuseți neobservate de atâta timp: soarele care te încălzește și-ți luminează calea necondiționat, florile care îți oferă tot ce au ele mai pur, mai sublim, parfumul lor îmbătător, culorile care-ți mângâie ochii, copiii care, în naivitatea și veselia lor nemărginită încă îți mai demonstrează că dragostea adevărată există și va dăinui cel puțin prin sclipirea ochilor lor atunci când le apari în drum, prietenii vechi de o viață care îți înseninează zilele, ascultându-te și apelând la fel de fel de trucuri magice, aducătoare de zâmbete printre lacrimi de fericire și recunoștință. Iar mai departe, când ai aruncat și ultima fărâmă de orgoliu profund rănit din sufletul tău, ți-ai continuat drumul vieții prin a descoperi învățături prețioase ce s-au desprins precum foile unui caiet atunci când coperta a fost îndepărtată de conținut. Ridicând filă cu filă ai ajuns să pricepi că rana ta sufletească s-a vindecat printr-o continuă îmbunătățire a sinelui. Înțelegi, într-un final, că omul respectiv te-a însoțit pe cărarea vieții atât cât a fost nevoie ca să îți lase anumite învățături încununate de experiențe care să te facă o persoană mai bună, rămânând la latitudinea ta dacă le accepți sau le acoperi cu indiferență, odată cu amintirea lui. Petrecând mult mai mult timp doar cu tine, îți rearanjezi gândurile și refaci atmosfera de pace dinaintea furtunii. Dar știi care e diferența? Tot acest proces îl realizezi singur, te întărești, curajul și puterea ta interioară aducându-te la un nivel superior în comparație cu cel ce erai nu cu mult timp în urmă. Ai ajuns la un punct în care ai terminat de strâns bucățele de suflet rupt, le-ai rearanjat corespunzător și le-ai lipit cu blândețe, arătând acum de parcă nimic nu l-ar fi răvășit vreodată. Știindu-te învingător deoarece ai reușit să te ridici din mizerie și să continui să trăiești exact așa cum o făceai și înainte, un gând nesăbuit îți trece prin minte. Hotărăști să faci un ultim efort și să construiești un zid în jurul inimii tale, astfel încât nimeni, niciodată, să nu mai îndrăznească să-l distrugă. Și atunci îți spun, om drag înzestrat cu sentimente și cu o dragoste năucitoare care e gata-gata să emane fericire la oricât de mică scânteie, nu face așa ceva! Lasă loc! Știi că oricum lași loc pentru sentimente de invidie, mândrie, răutate. De ce să nu lași un minim de spațiu și pentru iubire? De ce să te închizi în cochilia ta, mereu speriat, mereu rece, când unei raze de fericire îi ia așa puțin timp și spațiu să te încălzească?
Dacă binevoiești a-ți deschide sufletul, vezi în jurul tău, manifest de iubire în orice ființă. Oferă-ți șansa de a gusta din lingurițe de fericire ori de câte ori vin spre tine! Nu le ignora și nu le întâmpina cu răceală, să nu regreți. Și să-ți mai spun ceva: poate nu acum, dar când vei fi suficient de bine pregătit, echilibrat, mulțumit și fericit cu propria ta persoană –pentru că, desigur, fiind o persoană bine voitoare, n-ai vrea sub nicio formă să aduci până și din greșeală urma ta de suferință celuilalt-, vei întâlni omul care să nu-ți mai dea jos niciodată, podoaba aceea de o frumusețe nemărginită de pe față, pe care o numești ”zâmbet”. Una din lecțiile pe care le-am învățat eu de la viață este aceea că încrederea se răsplătește. Chiar dacă îți vine greu să crezi și simți că te aflii într-o luptă continuă între presupunerile tale prăpăstioase cu privire la viitor și speranța că soarele va răsări și pe strada ta, continuă să lupți neîncetat! Ai să vezi că dragostea s-a aflat mereu în tine și motivul pentru care ai căutat atât de mult o persoană dragă sufletului tău este simplul fapt că ea a deținut la un moment dat, cheia comorii din inima ta și a știut cum să o folosească!
Pentru toți cei care au crezut până și pentru o clipă că ei n-au să mai fie capabili să se îndrăgostească sau/și să iubească vreodată, cu sinceră admirație pentru puterea și tăria de care au dat dovadă, trecând peste greutăți,