De la copleşitoare panorame cosmice la drama solitudinii

Să recreezi în al XXI-lea secol măreţia începuturilor Universului, când ştii că ai avut înaintaşi de talia lui John Milton, Dante sau Madacs, pareun act de cutezanţă, dar condeiera bistriţeană reuşeşte magnific în acest demers cu care îşi deschide impresionantul, dramaticul volum „Rugi în amurg -101 de cânturi”: „la-nceput a fost întuneric. /nici liniştea nu era inventată / pentru că nu era zgomot./ Dumnezeu gândea singur şi-nţelept. /Unic.Irepetabil.Atotputernic şi Atotstăpân./Făcătorul/ atunci a rostit./ Cuvântul/a spart întunericul/ şi a făcut lumina care străluceşte / şi azi...a frământat neguri / şi a zămislit galaxii.”(„Creaţie”)Volumul însuşi este conceput ca o ofrandă adusă divinităţii:”...ale tale dintru ale tale/ Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate” (Motto). Şi cu adevărat, ce avem noi bun care să nu fie un dar dumnezeiesc? Ca şi alte dăţi, dna. Manu face dovada frumuseţii unui suflet de mare sensibilitate şi profund creştin.
Domnia sa nu aparţine acelei categorii de scriitori ce se luptă „acharnement” spre a-şi arăta lumii operele. De o discreţie exemplară, aproape bacoviană, stihurile păstrează ceva din decenţa şi eleganţa cu care se prezintă ca avocat în sălile de judecată. Rostirea poetică nu este niciodată peroraţie, ci meditaţie cu insondabile profunzimi, care se circumscrie conversatil cu sinele contemplativ-meditativ.
„Rugi în amurg” este şi o confesiune obiectivată a bulversiunilor proprii, dar şi general-umane ale fiinţei copleşite de trecerea irepresibilă a orelor, clipelor, anilor: ”În amurg ajungi să înţelegi definitiv...că drumurile printre ceilalţi sunt tot mai înguste...te simţi străin în propria-ţi ogradă...zbaterile se-ncetinesc, tâmpla nu mai bate ceasul fix...în amurg eşti singur, dar mai aproape de El;” (În loc de prefaţă)
Poeta se odihneşte adesea în peisaje celeste: „cerul nu are poartă/nici garduri/îngerii domnesc în nori/ decid ploaia şi vântul/ pentru păsări şi om.” Teluricul nu e mai puţin plin de farmec şi pare mereu descoperit şi redescoperit: „mi-e dor de fierbinţeala dimineţii,/ când aburii se-nghesuie în cruci, când iarba spălată de rouă/ se ridică pe vârfuri, fecioară...” Dna. Manu resimte mângâiere în natura ambientală, precum un Esenin, „călăreţ printre mesteceni”. Rareori avem iruperi de vulcanică revoltă, sfărâmând retortele amintirilor:
„demolez şi arunc /cărămidă cu cărămidă /amintirea ta, /sparg ferestrele cu pietre.../ cioburi din cioburi, /praf să se facă/ amintirea ta.../dac-am urcat cândva pe Marte / e ca şi cum aş fi visat/.../ n-o să mai ridic castele/ cu ziduri şi şanţuri în jur/ (Demolez)
O melancolie subterană, profundă, intuită dincolo de zâmbet, o apropie –conştient sau nu, ca stare dominantă- de lirica Magdei Isanos. Deoarece până azi urmăresc cu atenţie evoluţia liricii, europene îndeosebi, am convingerea că stihuirea dnei. Dorina Manu, merită promovată în spaţiul occidental, perfect traductibilă şi ilustrând cu strălucire o fază marcantă nu doar pentru poezia românească, ci şi pentru spaţiul est-european. Cutezanţa pentru o asemena aserţiune –ce o fac nu adesea- se bazează pe sensibilitatea aparte a condeierei, pe capacitatea poetică meditativă, turnată magistral în bronzul cuvântului, conferindu-i unicitate şi o poziţie ce trebuie să reverbereze în lirica de azi şi dincolo de hotarele noastre.