CĂRŢILE DORINEI MANU

Precum atâtea alte cărţi care trec neobservate, aici şi dincolo, aproape şi departe, la centru şi la margine, pe scara valorilor, şi cărţile Dorinei Manu, apărute în 2009, nu s-au bucurat atunci de atenţia cuvenită, lăsate poate nu întâmplător să se aşeze în timp.

Dorina Manu scrie o poezie care surprinde prin sinceritate faţă de natura umană şi faţă de cea din decor. Poetă care creşte la umbra simboliştilor români, Bacovia şi Dimitrie Anghel, Dorina Manu închină versuri în egală măsură trăirilor sufleteşti – singurătate, dor, aşteptare, şi frumuseţii receptate în toată spendoarea ei – culorile toamnei, macii, păpădia. Poezia Dorinei Manu e rostire simplă, bogată în imagini frumoase, pentru care poeta are ochi să le vadă şi talent să le îmbrace în cuvinte potrivite.

Prima carte, „Cutremuraţi de Labiş”, Editura George Coşbuc, Bistriţa, are 12 texte, cu traducere în limbile franceză şi engleză. Cartea reprezintă o abordare deosebită, atât pentru poetul „Primelor iubiri”, văzut în ipostaze deja consacrate de Niculae Cârlan sau de Gheorghe Tomozei, cât şi pentru propriul mod de spunere artistică, inspirată de biografia lui Labiş, privită subiectiv, metaforic şi simbolic, într-o manieră modernă, lirică şi epică la un loc. Cele douăsprezece texte, ca nişte versete, sunt inversul numărului douăzeci şi unu, vârstă la care viaţa lui Labiş a zburat lin spre stele. De altfel, textele Dorinei Manu, scurte, concentrate, revelatoare, se bazează frecvent pe analogii: 12 şi 21, căprioară şi căprior, aşa cum îl numeşte poeta pe Labiş, pasărea care zvâcneşte dintre ramuri, luând cu ea o viaţă, şi pasărea cu colţi de oţel, metaforă pentru duritatea tramvaiului ce-i curmă viaţa fragedă, promiţătoare a poetului.

Douăsprezece versete şi tot atâtea zile în care se cântă la capul poeziei, ca-ntr-un ritual antic. De la Ziua Întâi, cea a naşterii ivite între Sf. Andrei şi Sf. Nicolae, până la Ziua a douăsprezecea, cea a „păsării cu colţ de rubin/ care s-a răzbunat” şi a zvâcnit din nou, din pom. De-a lungul imnului adus lui Labiş, pe un ton oarecum solemn, este evocată, în mod original, copilăria poetului („copilul ce se hrănea cu lumina din ogradă şi cu vorbele bătrânilor din sat”), sunt amintiţi anii de şcoală petrecuţi lângă părinţi, este realizat un atent portret al lui Gheorghe Panţâru, un înţelept spre care aleargă Labiş „să-şi ia seva, precum zmeul din butoiul plin cu apă vie”. Povestea are darul de-a naşte poveşti, pe care Dorina Manu le simte cu fiecare pagină citită şi scrisă la rândul ei.

„În poezia mea intri ca într-un sat de munte” îi dă poetei dreptul de-a se apropia de un topos aparte, cu evlavie, cu înţelegere, cu admiraţie, răsplătind un gest care i-a însufleţit şi ei odată sentimentele. Nimic nu-i mai covârşitor decât o poezie care lasă urme în timp. Aşa a fost pentru Dorina Manu „Moartea căprioarei” care i-a întunecat copilăria: „Privind înapoi, chiar şi acum simt cum mă ard lacrimile copilului asistând la moarte. Am trăit sub semnul durerii şi de-abia acum mi-am găsit cuvintele cu care să-mi eliberez simţirea”.

Dorina Manu reuşeşte cu această lucrare să acopere viaţa, opera şi posteritatea lui Nicolae Labiş. La nivel lexical, câte un cuvânt, folosit fără nicio reţinere, aminteşte de „Florenţa Moldovei”: „copchil”, „copchiluţ”, „vlăjgan”, „ciutură”, „omăt”, „descâlcit” sunt amprente ale unei vorbiri naturale, nesofisticate.

Totuşi, în ansamblu, demersul Dorinei Manu este unul eseistic, în care se topesc poezia, gândul, soarta, credinţa. Scrierea este una care se lasă uşor tradusă şi în alte limbi, ceea ce asigură acces în marele ocean, în literatura lumii.

Cea de-a doua carte, „Eşarfa de fluturi”, apărută la aceeaşi editură, este mai aproape de conceptul de poezie, în formă clasică, în vers şi strofe. „Eşarfa de fluturi” aduce o mângâiere, ca o poezie la gâtul unei vieţi, care-şi dau una alteia valoare, care împrumută pe rând liniştea şi bucuria clipei alături de cei dragi. Titlul este o metaforă neobişnuită, pentru iluziile pe care le purtăm în/ cu noi, pentru idealurile pe care le atingem şi care zboară apoi mai departe, pentru o realitate firavă ce dăinuie în grija pentru celălalt. Cu deosebită dreptate, poeta oferă fiecărui membru al familiei ei, al inimii ei, câte o poezie, ca şi cum aceste daruri s-ar găsi sub un brad de Crăciun, chiar dacă „în brad/ atârnă cioburi de glob”, adică semne ale durerii ascunse, ale suferinţei.

Dedicaţiile Dorinei Manu sunt făcute din inimă, inima fiind principalul barometru al relaţiilor cu cei apropiaţi: „colcăie în inimă cioburi”, „am copt în inimă/ o pâine/ de mălai”.

Pornind spre o cunoaştere de sine, dezvăluirile au efect neaşteptat: „în mine aud aripi/ o pasăre-a intrat fără să ştiu” sau „în mine sunt atâtea ziduri” duc cu gândul la ideea de zbor şi de sacrificiu. Existenţa în poezia Dorinei Manu se desăvârşeşte prin credinţă: „Doamne,/ noi, aici, pe pământ/ ne jucăm de-a căsuţa/ atâtea mame şi taţi/ şi copii!”, prin iubire: „dacă mi-e dor?/ adică/ întrebi ploaia dacă are picuri/ iarba, dacă îi e sete/ pomul/ dacă îşi doreşte frunza/ lampa, dacă visează la flăcări/ râul, dacă vrea o vale/ inima, de vrea să bată?” şi prin (ano)timp: „Între noi s-a născut/ un anotimp” sau „ţin să fiu unica haltă/ a drumului” şi „naivă, ca un copil întors/ la linia de start”. Poemele trimit spre copii – Codruţ, muzicianul, Bebe, actorul, spre bărbat, spre părinţi, mama e „chip de femeie frământat în lut”, dar şi spre casa părintească, unde „curtea îmi aşteaptă paşii/ ca să-ncep a merge iară”.

Trăind din cuvânt şi din natură, aşa cum spuneam la început, poeta găseşte culoarea ca fiind o chiriaşă, iar despre anotimpuri crede că „au fost inventate/ doar pentru culori”. Sensibilitate, gingăşie, răbdare sunt atribute ale unui creator care mai are multe de spus în domeniul literaturii, care mai are vise de împlinit şi, din când în când, ne bucurăm să ni le trimită, sub formă de carte nouă: „îţi mai trimit un plic/ cu visul meu”. Avocat, cu darul cuvântului, Dorina Manu se împlineşte şi prin poezie.