DORINA MANU - aventura spiritului neliniştit

Născută într-un alb decembrie (4 ale lunii), condeiera bistriţeană –avocat,publicist, scriitor- se va socoti permanent marcată de mari valori literare naţionale ce au văzut lumina vieţii sub aceeaşi rotire de constelaţii (îndeosebi N.Labiş, Bacovia, Nichita Stănescu). Fusesem invitat (tot într-un decembrie) la o emisiune radiofonică dedicată lui Eminescu, ce mi-a prilejuit surpriza de a cunoaşte o scriitoare moderator de înaltă spiritualitate şi cultură, cu o sensibilitate aparte faţă de lume şi universul creaţiei artistice (aşa cum se relevă în volumul prim ce l-a editat: „Lumina din cuvânt”). În sfera literară, cantonarea tematică a domniei sale se face îndeosebi spre lirism, proza autoarei fiind şi ea marcată puternic de aripa orfică. Tomurile Dorinei Manu fac dovada unei vibraţii interioare alerte, mereu conectate la permanenţele existenţei proprii sau ca reflecţii asupra miracolelor vegetale ori cosmice, oscilaţia metaforică fiind campată între simbolism şi curentele succedante acestuia, într-o structură de gândire altfel absolut proprie.
Anul 2009, marchează două biruinţe literare semnalabile în peisajul nostru literar: „Cutremuraţi de Labiş”, precum şi „Eşarfa de fluturi”, pentru ca în 2011, rezultat al unei colaborări literare cu Margareta Sava, să ne de un volum plin de candoare, dedicat celor mici, ”Pătrăţel”. Ştim că pe masa de lucru există încă alte câteva proiecte literare deosebit de interesante.
Primul volum amintit mai sus a crescut din impactul devastator pe care l-a avut asupra domniei sale la vârsta şcolarităţii un micropoem („Moartea căprioarei”)al stihuitorului născut la Mălini - Nicolae Labiş. Şi câţi dintre noi la fel, fără a avea rostirea poetică manifestă? Avem o proză poematică impresionantă, ce debutează cu „am căutat...”, succedat de „Douăsprezece zile”, ce se finalizează într-un lamento pentru o existenţă curmată prematur, act punitiv, prezumat al „păsării cu cioc de vişin”, faţă de poetul „plecat de la noi îmbrăcat în cuvinte”. Avem un extatic funebru şi solemn, ca ceţurile lui noiembrie , ce se decantează încă din primele pagini: ”...am scotocit şi pădurea, am răscolit frunzele moarte, pe cele adormite ori proaspăt ajunse pe reavăn, am scuturst trunchiurile să cadă pene, am trecut luminişuri şi umbre am mişcat...dar pasărea cu cioc de vişin nu s-a arătat.”(pag.9).
Transpoziţionată în limbile franceză şi engleză, această creaţie pare singulară în peisajul nostru literar prin profunda originalitate şi superba formă poetică, la care sper să revin într-un text aparte
Deşi mă socotesc adult de foarte mult timp, am lecturat cu plăcere şi integral volumul „Pătrăţel”, un conglomerat de candoare, ludism şi inserţie de adaptabilitate la vârsta descoperirii lumii. Intrarea în lumea paradisiacă se face cu o duioasă implorare: „Doamne, eu te rog frumos/ să ai grijă şi de mine, / fă-mă mare, sănătos,/ ca să pot munci mai bine / şi ajută-mă, te rog,/ să-nvăţ bine şi să scriu...”Pentru câteva ceasuri m-am simţit iarăşi copil, în acea inocenţă şi candoare pe care o trăiam cândva fără efort.
Volumul care atestă însă deplinna maturitate de poet a doamnei Dorina Manu este, neîndoielnic, „Eşarfa de fluturi”(2009, îngrijită la Editura „G.Coşbuc” a dlui. George Munteanu). Mi se pare a fi zenitul de creator al domniei sale şi care-i asigură un loc sigur în poezia românească de azi, chiar dacă dânsa nu se ambiţionează a se impune agresiv (cum fac destui) în faţa lumii literare locale şi naţionale, lăsând vremii să-şi cearnă singură valorile. Nu exagerăm în a spune că pe ansamblu, avem nu doar un caleidoscop multiform de tehnici de versificaţie, mânuite cu remarcabilă siguranţă, ci o distilare sagace, în retortele metaforei, a două paliere majore: microcosmul sinelui şi macrocosmosul ce se deschide dincolo de oicumenele fiecăruia dintre noi. Totdeauna alambicarea vocabulelor se statorniceşte între ideea clară şi inteligibilă şi forma stilizată a exprimării:
„sfidez primăvara
pentru rochia de crinolină
şi zâmbetul de învingător
când torţa zorilor
aprinde aşteptarea
şi penelul atinge cupola
când etajele zumzăie
spectacol de nimfe în verde.”
(„Invidie”)
Sub aparenţele pacifice de gând se află prea adesea zbuciumări şi algii de care nimeni nu e scutit, declanşând uneori reacţia vehementă a inacceptării, cum e în „Revoltă”:
„nu vreau mijirea nopţii
nici marginea furtunii
hotarul dintre noi
a-nvins ursitoarea

dau peretele despărţitor
tai iederea ce-ascunde vina
acoperişul cade
luminna nu mai are muchii.

refuz împrejmuirea
din sârmă ghimpată
nici umbra visului n-o vreau
pătată.”
Mă văd silit a face devreme o imputare, în sensul că nu trebuia să se renunţe (aici şi în acest caz) la semnele de punctuaţie. Pe alocuri, totuşi mai apar, e drept, însă ca exceptări. Atunci când un volum (sau o poezie singulară) comunică o stare generală difuză, ce nu se compartimentează prin luminişuri de gând (sau dimpotrivă, clarobscur), lipsa punctuaţiei este recomandabilă. Ea -această lipsă- lasă cititorului posibilitatea să sculpteze însuşi tăcerile sau elanurile într-un ritm propriu, dacă l-am acaparat, desigur, prin felul de a comunica. E o facilitate, care se poate transforma însă repede în dificultate. Aici însă, percutanţa comunicării e o săgeată ce străpunge spaţiul spre cititorul potenţial la fel de intens cum a simţit-o creatorul însuşi la naşterea ideii, iar punctuaţia ar suplimenta receptarea mesajului ideatic.
Nu se poate decela în volum o linie tematică sever grăniţuitoare precum sunt dominantele de culoare în pictură, dar existenţa însăşi nu este oare şi ea un caleidoscop de fericiri şi lacrimi, de extaze şi melancolii, de înfrângeri şi biruinţe?
Neliniştile de ceea ce numim ”târziu în vreme” (şi cărora cugetarea geniului sau anonimului nu i se poate sustrage), provoacă dnei. Manu Dorina fireşti nedumeriri şi interogaţii:
„amurgul îmi dă semne
privesc şi nu-nţeleg...
abia am ieşit la lumină
cel mult de nişte primăveri

şi m-am desprtins din stol
abia în vara ce-a trecut
am învăţat să zbor de dimineaţă
de ce ar vrea amurgul să-nţeleg?.”
(„spre marea trecere...”)
Totdeauna am crezut că poezia care vrea să dăinuiască nu poate fi un joc de forme, ci exprimarea unei idei, a cugetării superioare, a simţirii interioare comune sau necomune, o confesare de la inimă la inimă. În acest sens există multe poezii care, fără a renunţa la modalităţi moderne de exprimare (în sensul unei cadenţe cu veacul), generează emoţii intense, cum respiră micropoemul: „copile, drum bun!”:
„în vatra satului
mândră şi dreaptă
printre morminte, lumânări şi plânset
Biserica.

păcătoşii se roagă de iertarea
a ceea ce au greşit şi a ceea ce vor greşi,
pentru părinţi şi buinci
pentru zile curate, belşug şi vremuri de pace

mai jos
lecţia de citire
alt fel de rugă
mulţi preoţi şi suflete mici...”

Curând, atitudinea neutrală se sfărâmă, căci pare să asistăm la un Exod sui-generis, al celor tineri, mânaţi de o putere nevăzută, spre Ţara lui Nu-ştiu-nude:
„la porţi mame şi taţi
îşi conduc copiii
binecuvântând paşii ce pleacă în lume

fie ca mâna ce-şi ia rămas bun
să aibă noroc
să înalţe împliniri şi biserici

du-te cu bine, revino cu bine
Dumnezeu să fie cu noi şi cu tine!”

(Negreşit că receptarea personală a cititorului poate să fie alta, acaparată şi de alte aspecte decât cele semnalate de noi. Are de unde, codrul tematicii e vast şi verde. Există o arie extinsă de teme bine abordate, producând sentiment, fiindcă nu voi renunţa niciodată a crede că arta de orice fel -muzicală, literară, pictural-sculpturală- nu poate fi artă decât dacă declanşează în noi ceva: iubire, repulsie, compasiune, stări rebarbative, orice, dar dacă nu stârneşte nimic, nu avem artă.)
Aş semnala spre încheiere potenţialului cititor câteva titluri ce mi s-au părut memorabile: „iluzie”, ”luna”, „ploaia”, „Doamna Toamnă”, „chintesenţă”, „sfială”, „te văd”, ”arome”, „Emin”, „poveste de iarnă”, ”introspecţie”, „paradox”, „distanţă”, „anotimpuri”, „suspin”, mărgele”etc.
Unele rerverberaţii lirice ar putea aminti iubitorului de stihuiri din cea mai de seamă voce feminină a poeziei româneşti - Magda Isanos: „...aş vrea să mă aştern pe scări / covor de perle şi argint / pentru ca paşi de nicăieri / să cânte cântecul cel sfânt ./ aş vrea să mă zidesc coroană / de diamante şi lumină /în casa Domnului, zăloagă / în anotimpul ce-o să vină.” (”Snow”). Rostirile, precum fulgii de nea în rotire veselă de martie, se cer a nu fi oprite, fiindcă ar fi încă atâtea de spus în faţa unui noian de frumuseţe poetică, de simţire şi de gând. Şi totuşi...
Păstrăm neclintită convingerea că vremea ce are să vină ne va mai aduce surprize literare, fiindcă dna. Dorina Manu este departe, prea departe de a-şi fi isprăvit condeiele (cândva din pană de gâscă) ori „cerneala din călimară”, cum se exprima interbelic Camil Petrescu .