De Ziua Poeziei

De fapt, oamenii nu iubesc Poezia, oamenii nu- l iubesc pe Poet...

Verbul ,,a iubi" este folosit aici, pentru că ... așa se folosește, deși nu- i pentru orice și pentru oricine. Dar, să- l lăsăm așa!...

De ce ar iubi Poezia? De ce ar iubi ceva ce nu- nțeleg și iau în derâdere, în reclame, în contexte nepotrivite. O brânză bună, e poezie, o invitație de- a vorbi e ,, nu ne spui o poezie?", câteva argumente, elaborate și frumos exprimate, atrag după ele imediat ,,mai lasă poeziile!"

De ce l-ar iubi pe Poet, că doar e nesuferit, îngâmfat, privește în gol, pe când ceilalți mănâncă, beau, strigă și râd colorat? În stare să vorbească, în stare să , tacă, la care nu se ajunge ușor?

De Ziua ei, Poezia rămâne singură, ca atunci când, în fața tortului, deasupra căruia urmează să sufli în lumânări, nu se află nimeni. Iar Poetul, în colțul lui, fără ca nimeni să- l observe, rămâne singur, se întoarce și scrie,  așteptând ziua de mâine, o altă Poezie.

Să nu ne amăgim că s- ar citi/ scrie mai multă și mai bună Poezie, să nu credem, naivi, că se adună la un loc Poeții, chiar dacă se întâmplă, ambele, ci ,,totul e spoială, totu- i lustru fără bază"!