Despre artă

Publicarea acestor rânduri mi-a fost inspirată de vizionarea unei mini expoziţii de pictură, expunerea fiind realizată de dl. ing. Gheorghe Mizgan, în casa familiei domniei sale.
Am rămas circa o oră în acest locaş al muzelor (casa familiei Mizgan) unde, împreună cu soţul meu am avut ocazia să admirăm creaţiile în culori ale gazdei şi să ne lăsăm fascinaţi de clipa de împărtăşire prin culori, prin creaţie, a unor stări sufleteşti care-l caracterizează pe creator.
Simplitate, eleganţă, fantezie, gingăşie, discreţie, în exprimarea pe cale mijlocită, a stărilor trăite de artist. Ştim că domnul Mizgan este şi poet, în ultima vreme excelând în domeniul poeziilor Haiku şi siriu, specii caracterizate prin concizie de idei, discreţie şi care cer o gândire profundă, pentru a le descifra exact direcţia în care ţintesc.
Nu sunt critic de artă, scriu şi pictez şi eu din copilărie, dar fără să am o specializare în aceste domenii şi, deşi am citit mult, am vizitat multe expoziţii de pictură şi muzee de artă, nu mă pot substitui unui critic de artă. Spun însă cu toată convingerea că opera domnului Mizgan ar trebui studiată de specialişti în domeniu, pentru că merită.
Ca şi creator, am avut fericita ocazie să primesc nişte premii la pictură (la Festivalul Naţional „M. Eminescu” de la Ipoteşti, în 2011 şi 2012), dar şi pentru literatură (Festivaluri internaţionale), fapt pentru care trebuie să-i mulţumesc Editurii Karuna, care m-a direcţionat acolo unde era nevoie. Zic, ca şi creator, îmi dau seama de risipe de timp acordat de artist artei sale, care cere muncă, dăruire şi talent. Iar domnul Mizgan este inginer, având o afacere proprie, ceea ce-i cere timp şi are şi familie cu urmaşi de mare nădejde, dar, totuşi, găseşte timp şi pentru artă. Iar familia artistului are şi ea drepturile ei înscrise în lege şi necesită multă răbdare pentru a-i îngădui artistului să răzbească, dat fiindcă arta de orice fel rezultă dintr-o aptitudine aparte înnăscută (har divin?), dar se realizează din necesitatea de comunicare, care e devoratoare de timp. (Cenacluri, vizionări, discuţii de specialitate sau cu specialiştii în domeniu etc.). Dacă familia artistului îl înţelege, această înţelegere ar fi şi ea un contribuabil la succes. L-am văzut în poze (din reviste) pe domnul Mizgan însoţit de soţie, la Festivalul de la Ipoteşti, unde, împreună, s-au bucurat de clipe frumoase.
Deci, arta e comunicare (indiscutabil, dar e şi har). Dar de ce, comunicare? În volumul „Împreună din iubire” (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj, 2014), scriitoarea, doamna Jeniţa Naidin ne spune: „Scriu despre cărţile celorlalţi, ca să pot comunica despre trăirile mele sufleteşti”. Ei bine, tablourile domnului G.M., majoritatea peisaje terestre, dar şi multe peisaje cosmice, izbucnesc puternic într-un nucleu de culorile curcubeului ancorate pe un fond negru, ceea ce produce un efect de clar-obscur, cu mari rezonanţe în psihicul privitorului. Foarte elegant încadrate, denotă un bun spirit de ordine şi bun gust, dublat de eforturi materiale. Ar fi minunat să fie văzute într-o expoziţie.
De curând, prinzând la TV un fragment terminal de emisiune, am auzit un personaj probabil celebru prin realizările sale pe tărâm social-artistic, afirmând că la baza succesului, într-o realizare deosebită, stau trei condiţii, şi anume: munca, munca istovitoare, cunoaşterea condiţiilor în care trăim şi a tuturor celor care ne înconjoară (probabil pentru a-ţi face loc) şi dacă aceste condiţii se împlinesc, mai e nevoie şi de talent! Deci, talentul fără condiţii de manifestare e ca o mină neexploatată.
Şi nu pot trece mai departe fără a mulţumi familiei mele pentru înţelegere, soţului meu, care-l cel mai apropiat şi care agreează arta, o consumă cu folos şi pricepere nevoia de comunicare.
Scriu şi pictez din copilărie, dar comunicarea prin publicare de cărţi sau expoziţii de pictură, a venit tot din afară, prin îndemnurile unor literaţi sau înţelegători de artă şi aprecierile lor.
Şi fiindcă am scris şi volume despre oameni şi cărţile lor trimise mie, ţin să remarc scrierile familiei Avram (Paraschiva şi Gavril), ambii cadre didactice, care-şi retrăiesc, prin volumele publicate, bucuria succeselor obţinute în timpul activ (acum fiind pensionari) în munca educativă sau sunt sincere mărturisiri despre prieteniile legate în străinătate, în cadrul excursiilor realizate cu fetele de la Casa de Copii din Năsăud, pe care au condus-o cu tact şi dragoste (de ex. vol. „Vacanţă în Olanda”, Ed. Revox, 2014, etc.)
M-am bucurat de prietenia mai multor oameni de artă, scriitori, poeţi din Năsăud, pe care am avut fericita ocazie să-i întâlnesc la sărbătorirea Zilei Poştelor, adevărate manifestări culturale, organizate de domnul Valer Petrehuş, unde am aflat despre realizările poetice ale mai multor scriitori şi poeţi, ca Raveca Vlaşin, Veronica Oşorheian, ale familiei Mititean, ale domnului prof. Mircea Daroşi, actualul redactor şef al revistei Astra Năsăudeană, ale domnului prof. Dumitru Popiţan, ale doamnei Rodica Moldovan, care de curând a primit un premiu III la un festival din Scoţia. Dar şi despre Pictorul Verde (Nechita Bumbu).
Păstrez la capul patului şi citesc seara din câteva volume primite recent: Preţiosul volum al domnului Menuţ Maximinian, intitulat „Cronica de gardă”, ne informează despre conţinutul multor cărţi apărute în judeţ, şi nu numai, şi pe care ar trebui să le citim pentru a avea o imagine a vieţii literare din zonă. Tot aici păstrez volumele poetului Augustin Baciu (Ed. Karuna, 2013), care, recent, ne-a adus o diplomă cu menţiune obţinută la Festivalul Internaţional de Literatură din Malmo, Suedia, dar şi volumul „Psalmi Curbi, Ed. Brăduţ Tg. Mureş, 1995) al regretatului inginer Mihai Pleş, trecut prea devreme în eternitate şi despre care domnul scriitor Cornel Cotuţiu ne spune: „Poeziile sale vin în întâmpinarea sensibilităţii cititorului modern, căruia îi dau satisfacţie prin lirica aforistică” (E dus şi nu mai vine” – Răsunetul, 31 ian. 2014). Dar şi volumul „Dramă de vânătoare” (Ed. Karuna, 2014) al doamnei Lucreţia Bucur, se citeşte cu plăcere.
Şi aşa, precum şi prin telefoanele pe care le primesc mereu de la diverşi scriitori, poeţi sau alţi oameni de artă, viaţa mea a luat un nou sens în senectute, fiindcă uneori mă simt „ca la cenaclu” – doar cu cărţile!