Despre veșnicie dintr-un colț uitat de lume – de la Ocnița!

Am și eu o obsesie de care nu pot nicicum scăpa: Acasa mea și Acasa tuturor românilor! Unde este această acasă? Unde mai este această acasă? In aceste momente mi se pare că acasă nu poate fi decât acolo unde te-ai născut! Dar este prea simplu să fie așa! Unii uită repede locul unde s-au născut, alții de fapt nici nu știu prea bine unde s-au născut. Și nici nu-i interesează. Pentru unii acasă este acolo unde muncesc, trăiesc și le este bine. Chiar dacă este peste mări și peste țări… Aproape că a devenit o normalitate această, relativ nouă, realitate. Știu și m-am obișnuit cu faptul că în lumea aceasta zbuciumată nu le poți impune oamenilor nimica cu forța! Sau aproape nimic. Fiecare are dreptul uman, legal și...constituțional de a se simți bine acolo unde...chiar se simte bine! Se răsucesc în mormânt înaintașii noștri dar și ai...ungurilor, rușilor, nemților și ai aproape tuturor națiilor din lume la auzul acestor vorbe... Cândva, nu prea demult – de la gurile Dunării la gurile Amazonului - Acasa fiecărui om era satul său natal. Acel loc și numai acel loc! Locul unde trăiau părinții, bunicii și străbunicii! Acolo fie că le era bine, fie că le era rău era lumea în care simțeau – existențial – că le este Acasa....
Lumea s-a schimbat și se schimbă mereu în ritm galopant. Un ritm care aproape că nu ne mai dă nici o șansă la liniște și tihnă. Sau, cel puțin la tihna aceea cu iz romantic visată chiar și de inginerii cei mai absorbiți de cifrele lor care nu au nimica cu romantismul...Pentru că este în firea omului să se agite mereu dar mai ales să viseze cu ochii deschiși în căutarea liniștii sufletești...
Duminica trecută la mine în sat, în Ocnița - în ’’Ocna ai oarbă’’ cum zice mama când vrea să sublinieze în felul ei sărăcia Ocniței pe vremea adolescenței sale – m-am reîntâlnit cu veșnicia! O veșnicie întruchipată de cei vreo douăzeci de săteni care prin anii ’64 ai secolului trecut – sfidând ororile uniformizării comuniste – și-au prezentat cu mândrie dansurile bunicilor la București, în fața protipendadei timpului, obținând locul al doilea pe Republică... La întîlnirea de după 50 de ani au participat mulți dintre adolescenții Ocniței anului 1964! În frunte cu Iustin Bugnariu, fostul primar – acum la 82 de ani!- care a zidit actuala școală generală și cu profesorul de fizică și de chimie Aurel Ioana, coregraful de atunci! Sala arhiplină a căminului cultural s-a înălțat până la ceruri ridicată de emoțiile nesfîrșite ale vorbitorilor și ale ascultătorilor! S-a predat și o ștafetă – imaginară, o ștafetă care exista ascunsă de o viață ( !? ) în inimile tuturor sătenilor și mai ales în sufletele celor sărbătoriți.
Generația actuală de copii și tineri din sat înmănunchiați în Ansamblul folcloric ’’Cununa Grâului’’’ s-a prezentat la apelul părinților, bunicilor și străbunicilor ( mulți, aflați în sala căminului cultural, regăsindu-se cu lacrimi în ochi în pașii de dans ai nepoților ) cu cântece și cu dansuri și mai ales cu splendoarea costumelor naționale scoase din lăzile de zestre aproape uitate...
Dacă așchia nu sare departe de tăietor ( sau de trunchi, mă rog...) apoi nici mândria de a aparține Neamului Românilor și de ce nu, al Ungurilor și a oricărui alt Neam lăsat de Dumnezeu pe pământ, nu piere chiar așa de ușor. Iaca de asta nu pot dormi adesea arhitecții mondializării a tot și a toate... N-avem nimic cu Nimeni! Dar ne este drag Neamul nostru, vibrăm de dragul alor noastre chiar dacă unele sunt...înapoiate și nu chiar pe gustul mai marilor lumii, și chiar murim de dragul copiilor și nepoților noștri! La Ocnița căminul cultural a fost neîncăpător la un spectacol dăruit de copiii minunați dar încă departe de a fi celebri! Copii Cununii grîului au cîntat și au dansat minunat! Cam pe când spectacolul stătea să se gate, hop în sală și tinerii Ansamblului folcloric ’’Doinița’’ al casei armatei din Bistrița! Și au urcat pe scenă păunii Someșului dar și baltagele Monorului alături de cântecele surorilor Melisa și Cosmina Cosma dar și ale Kristei Zoltan – prima unguroaică fermecătoare care a cântat pe scena din Ocnița în ultimii 50 de ani! Și a răsunat satul de dansurile și de cântecele lor. Și s-au topit inimile bunicilor trecuți de 90 de ani la vederea acestor minunății nemaivăzute din tinerețile lor.
Iar noi, tot cu lacrimile fericirii în ochi, ne-am simțit din nou acasă. În acele clipe am înțeles fără tăgadă că Acasă este un loc în sufletul tău despre care nu știi decât tu și Bunul Dumnezeu care l-a sădit! Acasa fiecărui om este un braduț argintiu, un trandafir, un cireș, vișin sau cais înflorit... Oricare ar fi însă acel loc rădăcina lui nu poate fi decât acolo unde te-ai născut chiar dacă tulpina și florile pot viețui în orice colț al pământului.
Cu aceste gânduri în suflet stau să zic că ( mai bine n-aș zice!!!) - mai marii lumii și chiar mai marii culturii județului nostru pot sta liniștiți – sau, mă rog , neliniștiți, după cum le este voia – spicele cununii grâului vor îngâna și murmura doine și doinițe încă multă vreme pe pământul sfânt al Bistriței și Năsăudului...Pentru că suntem frumoși și mulți, ca frunza și ca iarba primăverii, așa ca să-l citez pe Tudor Vladimirescu!
Adevărul doare, dar niciodată nu moare. Doamne ajută!