Destin silvan

Mai ales în aceste timpuri când, în domeniul forestier, ordinea şi legea o face vraiştea, pare, dacă nu paradoxal, totuşi, ciudat ca un om al codrului, precum bistriţeanul Grigore Avram, să schimbe securea, ţapina şi fierăstrăul cu pana, plaivazul sau tastatura.
Ei bine, din nordul tainic românesc, ne parvine o carte a cărei răsfoire produce freamăt ca de frunză, susur ca de izvor, tril ca de-naripate cuibărind între ramuri. Binerostitorul „recidivist” (i-am mai parcurs un profund şi cald studiu menit să împrietenească lectorul cu oştirile de lemn viu şi verde) ne trimite o colecţie de fiori acumulaţi şi-ncredinţaţi hârtiei (are dreptul la acest sacrificiu din partea pădurii cu care e înfrăţit!) pe parcursul unui an, cu sinceritate şi simţire de om al teluricului, al credincioşiei în victoria clorofilei, al voinţei de a împărtăşi sau împărţi cu semenii frumuseţi refrişante şi taine silvane.
Arborii (arini, castani, stejari, tei şi alţi vieţuitori identificaţi în poemele sale) sunt tovarăşi (statornici şi înrădăcinaţi!) de drum al admiraţiei sau suferinţei. Miresmele de răşină şi umbra ozonificată sunt agremente ale visării întru conviviu într-un spaţiu circumstanţiat ca atare la finele poeziilor (Vişeu de Sus; Sângeorz Băi, înainte de şi după sacrificatul porcului; Borşa, la concursul de schi; Baia Mare; Cluj-Napoca; Bistriţa, de ziua soţiei ori de ziua de naştere a Daianei sau, oricât ar părea de straniu, Antalya) şi într-o cadenţă de zile notate aşijderea.
Fiind un bun continuator de tradiţie lirică, Avram exploatează un filon care a inspirat şi particularizat destinul unor Eminescu, Pituţ, Cîrneci, Hagiu… El admiră tăcerile verdelui şi misterele adierilor, calmul întomnărilor şi mătasea ninsorilor, blândeţea nopţilor şi despletitul pădurilor, ciclicitatea „rătăcirilor”, frământărilor şi, într-un final, a întoarcerilor la… „Cuib”.
Lectura poeziilor îţi dă posibilitatea să înţelegi simbolistica botezului opului (Cuib) ca popas între două înălţări, ca răgaz al continuităţii întru a fi, ca răstimp al visării îngereşti, ca idee de „acasă” a tuturor înfiorărilor ri(t)mate între coperte. Cartea însăşi e un cuib de armonii şi echivalenţe lirice (întregit cu câteva curmeie gnomice în chip de coronat opus) unde se plămădeşte veşnicia. Piatra, vara, vântul, vatra, râul gândul, frunza, valul, raza, tata, timpul, gerul, visul, vorba, steiul, apa, mama, viaţa, neaua, seara, luna, zborul, rostul, dorul … Ca un tictac al veciei răsună cuvintele cu ecou de foioase şi mireasmă de conifere, între care, zice poetul, „Am fost şi sunt / Un rost mărunt, / Copac flămând, / Sărac şi blând (…) Sau dor de crâng /Sau nor, să strâng / Priviri de fier, / Iubiri ce pier.”
Prima calitate a poeziei lui Avram este contabilitatea în care: „Viaţa mea, culoare brună, / Mă cuprinde fără frică, / Mă răsfaţă, mă răzbună, / Mă coboară, mă ridică. (…) Iar când Cerul mă surprinde, / Mai trudit, mai fără vlagă, / Doar trecutul mi se-ntinde / Peste alba iarnă dragă.”
Ca-ntr-o ars poetica de celuloză poetul conştientizează destinul său reificat, de „călător în haină de tisă / Când unii mă vor cuvânt pe hârtie”. Dar, tot el, testamentar, tranşează: „Povestea mea de început târziu / Poartă inel şi straie ca de mire, / C-am strâns apusul iarăşi să-l înviu / În ochii celor duşi în cimitire”
Bântuind între îndoială şi nădejde, între fire şi nefire, între melancolie şi optimism verbele lui Grigore Avram sunt telegari nărăvaşi care trag pe cărările umbroase ale codrilor bistriţeni trăsura doldora de poeme reconfortante.