Domn / tovarăș

Propun un pic de broderie pe seama acestor două vocabule.
Oare care o fi mai vechi în limbajul românilor? De fapt, are mai puțină importanță.
Prioritar, a fost cuvântul „domn”, cu apelativul „domnule”, mai cu seamă în mediul urban. Altfel, la țară, în mahala, precumpăneau: bade, lele, țață, bre, băi, hei etc.
După 1945, precum se știe, odată cu așezarea peste noi a ciumei bolșevice, mimetismul slugarnic față de Kremlin, al nomenclaturii românești, a preluat (cu folosință absolută) adresarea „tovarășe” / „tovarășă” (Vai, cum să-i fi zis cineva rusoaicei -?- Ana Pauker „doamnă”?!). Cu „domnule” erai imediat etichetat ca având o mentalitate retrogradă, mic-burgheză.
Ba, provocai isterie vreunui politruc zelos. Eram elev când, vorbind despre „domnul profesor” cutare, un secretar de la UTC m-a făcut cu ou și cu oțet, amenințând că mă va ține minte și că… Asistând la scenă, ulterior, un coleg de clasă reflecta: Cum să mă adresez unui medic, ambasador sau ministru cu „tovarășe”?
E drept că, după ce s-au diminuat constipațiile dogmei comuniste și cu toate strălucirile „socialismului biruitor”, tovarășul / tovarășe erau utilizate doar în ședințele de partid, în situații festive, în rapoarte spre organisme superioare administrativ-politice. În rest, „domnule” își recăpătase prioritatea; până acolo încât lelii Gafta i se adresa cu „doamnă” ori lui badea Vartolomei cu „domnule”. Erau și situații oarecum hilare. La un moment dat, un șef de-al meu mi se adresa cu „tov” (știam că nu are simțul umorului). Am înțeles că situația aceasta era și o consecință a stării de dezrădăcinare a lumii țărănești, suspendată deasupra unor forme de viață neasimilate (fenomen care, în multiple aspecte, se manifestă și astăzi, în plin avânt al haloimăsului societății noastre).
Acum? Cum ar fi să te adresezi unui șef de instituție, de firmă, cu „tovarășe director” sau „tovarășe patron”? Ar fi un moment de ridicol deliberat sau de ofensă hilară.
Și totuși…
Un fost isteț elev al meu (o! adjectivul e de prisos, căci, cu toată… modestia, trebuie să afirm că nu am avut decât… elevi isteți) - și Pișta, pe deasupra -, mă abordează deunăzi, când stăteam răbdători să cumpărăm vișine ademenitoare: Cum e corect, „tovarăș de drum” sau „domn de drum”, „tovarășă de viață” ori „doamnă e viață”? Bineînțeles că știa răspunsul și ne-am zâmbit unul altuia un strop de simpatie. Plus că remarcat, încă o dată, că, cel puțin în Transilvania, nu puțini unguri au un simț profund al limbii române, al conotațiilor, al proprietății unor termeni.
Deopotrivă e de relevat sensul admirativ al sintagmei „a fi domn”. Adică: o persoană distinsă în vorbă, faptă, comportament diurn, în decizii, opțiuni corecte – când apar dileme -, generos (fără ostentație), capabil de a-și recunoaște vina (dacă ar fi cazul). S-ar putea găsi echivalentul „om de caracter”. Desigur, expresia e valabilă și pentru femei.