Dr. ing. Doroftei Șulariu (1903 1986), absolvent al Liceului grăniceresc „G. Coșbuc” din Năsăud

S‑a născut în anul 1903 la Râpa de Sus (Felsőrépa), atunci în Comitatul Mureș‑Turda, azi Vătava în Județul Mureș, peste „graniță” de Monor. Părinții săi, proprietari mici, erau Petru Șulariu și Dumitra (n. Vlasa). În familie a mai crescut o soră a lui Doroftei Șulariu, Aurelia (c. Gherman).

După parcurgerea treptei primare a școlii din localitatea natală (1911‑1915), urmează integral Gimnaziul superior fundațional, devenit din 1918 Liceul român grăniceresc și, din anul 1921, Liceul grăniceresc „G. Coșbuc” din Năsăud. Un hiatus de un an avea să se producă între cls. I (1915/16) și următoarele, apoi clasele se vor succeda în mod obișnuit: cls. a II‑a (1917/18),... cls. a VIII‑a (1923/24).

Doroftei Șulariu se afla pe băncile liceului năsăudean în cea mai grea și frământată etapă, marcată de Prima Conflagrație Mondială (1914‑1918), care a determinat destrămarea Dualismului austro‑ungar, Înfăptuirea României Istorice și perioada de tranziție asigurată de Consiliul Dirigent (1918‑1920), urmată la puțin timp de „statificarea” din anul 1923. Profesori și elevi înrolați în armata străină intereselor românești, plecarea multora dintre profesori în alte oficii și completarea golului lăsat în urma lor cu „forțe didactice” noi, inclusiv prin reactivarea unor profesori pensionari, adecvarea programelor analitice la noua realitate istorică, optimistă în general, nu în ultimul rând cele două calamități naturale, gripa spaniolă (1918/1919) și inundația catastrofală a Văii Caselor din 19 iunie 1922, toate acestea au fost greutăți necesar să fie înlăturate. Chiar dacă în rândul elevilor s‑a instalat uneori apatia, Doroftei Șulariu a reușit să‑și asigure în toți anii școlari la „progresul în studii” calificativele „bine” și „foarte bine”, iar pentru „moralitate” aprecierea „bună” (jó).

Dintre profesorii săi îi amintim pe cei reprezentativi pentru liceul năsăudean în această etapă: Lb. română ­– Ștefan Scridon, Dr. Valeriu Seni, Dr. Emil Precup, Ioan Partene; Lb. latină – Ștefan Scridon, Ioan Păcurariu, Dr. Valeriu Seni; Lb. germană – Virgil Șotropa, Ioan Partene, Olimpiu Ghiția; Lb. franceză și Filozofie – Vasile Bichigean; Lb. maghiară – Dr. Nicolae Drăganu, Victor Motogna; Matematică și Fizică – Emil Domide, Emil Mărcușiu; Istorie – Ștefan Scridon, Mihail Lipan; Geografie și Șt. naturale – Ioan Bojor, Vladimir Macovei; Desen și Geometrie descriptivă – Teodor Șimon; Muzică vocală și instrumentală – Emil Ștefănuțiu; Gimnastică – Leonida Pop; Igienă – Dr. Teofil Tanco. De confesiune greco‑orientală (ortodoxă) fiind, Doroftei Șulariu a mai făcut Religie (pe grupuri de clase) cu profesorii Augustin Bena și Cornel Sânjoan, cu cateheții Ilarion Boțiu și Valerian Simiganovschi.[1] După anul 1919, sunt adoptate noi programe analitice de studii: Lb. maghiară devine facultativă în clasele superioare de liceu (V‑VIII), se introduce Lb. franceză, dar dispare Lb. greacă; la Istorie (cls. III, IV, VIII) se va preda Istoria Românilor (3 ore/săptămână), la Geografie (cls. I) se va preda Geografia României (2 ore/săptămână).[2]

Taxa școlară anuală (didactru) era în funcție de descendența elevilor: comparativ, pentru urmașii de grăniceri, în anul 1915/16 era de 6 cor., iar în anul 1923/24 de 25 de lei (cls. I‑IV) și de 50 de lei (cls. V‑VIII); pentru urmașii de negrăniceri, cum era Doroftei Șulariu, în anul 1915/16 era de 20 de cor. (cls. I‑IV) și de 40 de cor. (cls. V‑VIII), iar în anul 1923/24 de 75 de lei (cls. I‑IV) și de 100 de lei (cls. V‑VIII), paritatea fiind 1 leu = 2 cor.

În cls. a VIII‑a, Doroftei Șulariu a fost premiat „pentru progres distins” la Lb. română și „pentru activitate intensivă la Societatea de lectură a elevilor” (istorica Societate de lectură „Virtus Romana Rediviva”, 1870), sub conducerea lui Ioan Partene, profesorul său de Lb. română și Lb. germană. A promovat cu „foarte bine” anul școlar 1923/24, după care s‑a supus Examenului de Maturitate la 7‑10 iulie 1924, în fața unei comisii având ca președinte pe Prof. univ. dr. Vasile Meruțiu, de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj. De data aceasta a fost admis doar „cu bine”, asemenea lui Tiberiu Morariu și Iuliu Morariu, iar cu „foarte bine” au fost clasificați colegii Emil Butaciu și Ioan Mărgineanu.[3]

Ne‑am fi așteptat ca absolventul Doroftei Șulariu să urmeze o carieră umanistică, dar nu, a urmat timp de cinci ani (1927‑1932) Școala Politehnică din Torino, devenind inginer diplomat; după cunoștința noastră, obține și titlul de doctor în științe tehnice.

Cum se știe[4], în perioada 1930‑1936 funcționa Școala de conductori tehnici din Cluj, cu două secții: Secția de conductori tehnici (electromecanici) și Secția de conductori de lucrări publice, care școală fusese subordonată Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor. Director era Ing. TraianDragoș; durata școlarizării de 3 ani. Ființarea se legiferase și întărise prin Decretul Regal Nr. 3239/11 septembrie 1930. La Secția de conductori tehnici (electromecanici) a fost profesor Ing. Doroftei Șulariu. Dar, în anul 1936, Secția de conductori de lucrări publice este transferată la București, unde va deveni Școala de subingineri de lucrări publice, iar Școala de conductori tehnici (electromecanici) rămasă la Cluj se va transforma în Școala de subingineri electromecanici (1937‑1948), precursoare a Institutului de Mecanică (1948‑1953), acesta precursor al Institutului Politehnic (Universitatea Tehnică) din Cluj (1953). Numita școală, condusă tot de bistrițeanul Ing. Traian Dragoș, absolvent al Liceului german din Bistrița (1903) și al Școlii Politehnice din Budapesta (1908), pregătea cadre medii tehnice în acel domeniu, cu o durată de 3 ani de studii, având menirea de a forma personal care „să fie colaboratorul imediat al inginerilor diplomați ai școlilor tehnice superioare, la studierea, proiectarea, executarea, întreținerea și exploatarea lucrărilor în diferite specialități”[5] (electromecanică în cazul nostru).

Ing. Doroftei Șulariu va face parte din corpul profesoral al Școlii de subingineri electromecanici, ocupând Catedra de Mecanică și Rezistența materialelor, discipline de bază în calculul și proiectarea construcțiilor de oricefel. Nici nu se înjghebase câtuși de puțin școala, căci a venit odiosul Dictat de la Viena din 30 august 1940, iar unitatea de învățământ a trebuit să‑și caute loc de refugiu. Directorul Ing. Traian Dragoș și Ing. Doroftei Șulariu au întreprins în acest sens un periplu prin localitățile transilvănene „rămase” în România întru găsirea unui local corespunzător, sub înțelegerea autorităților administrative respective și accepțiunea ministerială. Înțelegere s‑a găsit, mai întâi la Sibiu, unde școala a staționat provizoriu o lună, în sfârșit la Timișoara, unde i s‑a pus la dispoziție Conservatorul de Muzică, dar nu numai, aici funcționând vremelnic alături de Facultatea de Științe a Universității „Regele Ferdinand I” și Academia de Agricultură, ambele din Cluj, câteșitrei în perioada 1940‑1945.

Nu toate cadrele didactice au însoțit școala la Timișoara, doar următoarele: Ing. Traian Dragoș (director), Ing. Alexandru Domșa (Catedra de Tehnologie mecanică și Conducerea uzinelor), Ing. Gheorghe Crăiniceanu (Catedra de Electrotehnică), Ing. Doroftei Șulariu (Catedra de Mecanică și Rezistența materialelor), Ing. Damian David (Catedra de Geometrie descriptivă), Ing. Ioan Purcariu (Catedra de Organe de mașini). Dar prin Decizia Consiliului de Miniștri din 7 martie 1941, semnată de G‑ral Ion Antonescu, sunt încadrați ca „suplinitori temporari”, iar catedrele vacante sunt ocupate de „profesori suplinitori”, îndeosebi de la Școala Politehnică din Timișoara. Cererea directorului Ing. Traian Dragoș adresată Ministrului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, Constantin Bușilă, la 26 octombrie 1941, privind titularizarea și acordarea de gradații corespunzătoare vechimii, se soldează numai cu acordarea titlului definitiv Ing. Traian Dragoș și Ing. Damian David, astfel că Ing. Doroftei Șulariu, la 13 august 1942, nu se mai găsește printre cadrele didactice. Catedra îi va fi ocupată de Ing. Octavian Pop, venit de la Școala Politehnică din Timișoara.

Eliberarea Clujului la 11 octombrie 1944 și retragerea Administrației militare sovietice (25 octombrie 1944‑13 martie 1945) au determinat revenirea școlii la Cluj după 5 septembrie 1945. La 1 februarie 1946, Ing. Traian Dragoș, la cerere, se retrage la pensie, înlocuit fiind de Ing. Alexandru Domșa, acum ridicându‑se alți doi mari profesori Ing. Andrei Ripianu și Ing. Bazil Popa, încă și Dr. Constantin Macarovici sau Dumitru Mocanu. Din 2 octombrie 1945 va funcționa și Prof. Olimpiu I. Barna, originar din Maieru, ca suplinitor la Catedra de Contabilitate, Drept și Legi uzuale, până la sfârșitul anului 1948, când Școala de subingineri electromecanici este preluată de Institutul de Mecanică.

Mai departe nu știm prea multe, deocamdată, despre Ing. Doroftei Șulariu. Este posibil să se fi retras la Sibiu în anul 1942, unde probabil și‑a continuat activitatea în vreo școală de specialitate sau întreprindere industrială de aici. Ceea ce mai știm este că în anul 1955 (la 52 de ani!) s‑a căsătorit cu Ana Hanciu (n. 1907) din Săliște și că au avut două fete: Doriana și Maria.[6]S‑a stins din viață la vârsta de 83 de ani, în 1986. Este prea aproape de noi ca să nu fi avut cunoscuți, ale căror informații detaliate ar fi fost utile. Ing. Traian Dragoș și Ing. Doroftei Șulariu, legați cu atâtea fire de Ținutul Năsăudului și al Bistriței, se pot considera printre premergătorii învățământului tehnic superior clujean de astăzi.

Note bibliografice și comentarii