Duioşie peste umăr

Un volum de proză scurtă, editat recent de Veronica Oşorheian, include 13 povestiri, sub titlul (simptomatic şi corespondent la modul organic conţinutului său): Duioşie peste umăr.
De ce acest titlu? Pentru că ţăranul român, înăsprit de existenţă, greu încercat de duritatea vieţii, aflată sub vremi (adică sub muşcătura istoriei), sub stigmatul destinului şi în bătaia forţelor naturii, nu a fost lipsit de sensibilitate, de mobilitate sufletească, de incredibile trăiri interioare. L-a bântuit dorul (intraductibil termen şi imposibil de definit ca stare, în toate implicaţiile sale), iubirea, ura, bucuria, jalea, disperarea, pe care a încercat să şi-o învingă, perplexitatea în faţa cursului propriei vieţi sau a altora etc. A avut trăiri complexe, inclusiv disponibilităţi de duioşie, de sensibilitate delicată, faţă de ceea ce există, de creaturile Divinităţii şi o comunicare permanentă cu Cerul, care şi ea presupunea fineţe, înaltă capacitate de comprehensiune. Dar nu întotdeauna a lăsat să transpară o atare înzestrare intelectuală şi sufletească, plină de delicateţe, de nuanţare, pentru a nu părea slab în faţa semenilor (sau a sa) şi adeseori şi-a mascat această propensiune, care denotă o fără de seamăn gingăşie şi sensibilitate interioară, cu o mască înăsprită, în spatele căreia şi-a baricadat slăbiciunea, definitorie pentru om şi condiţia sa existenţială, regăsibilă în mod special la sat, unde fiinţa este şi mai mult expusă tuturor intemperiilor şi unde îşi înfruntă pe cont absolut propriu destinul, fără false consolări, comodităţi sau cocoloşiri sentimentale (care în mod cert sunt invenţia oraşului).
De aici gravitatea textelor din volum, dincolo de banalitatea aparentă a situaţiilor repovestite, sau de pitorescul infidelităţilor conjugale, de libertăţile pe care oamenii aceia şi le-au permis, din cine ştie ce capricii ale destinului (uneori inclusiv dincolo de tragismul lor). Gravitatea aceasta (identică cu gravitatea ritualului de scurgere a vieţii) implică, desigur, depăşirea simplelor sentimentalisme, chiar şi atunci când lectorul poate lăsa vreo lacrimă să îi cadă, încremenită în lumea imaginară literară, prin care ceea ce a fost îşi prelungeşte în memorie umbra fostelor pulsiuni, eternizată.
Or, tocmai aceste înzestrări şi trăiri, nu întotdeauna uşor de sesizat, încearcă autoarea să ni le prezinte, rememorându-şi, nu mai ştim a câta oară, timpul petrecut în lumea satului originar, care a marcat-o definitiv (îndeosebi prin oamenii cunoscuţi şi experienţele de viaţă acumulate (portretul mamei fiind în acest context dăltuit în piatră etc.), pe care încearcă mereu să îl reînvie în creaţiile sale literare, fără emfază, prin molcome amintiri şi reevocări obsesive, nepretenţioase, valoroase doar prin aceea că s-au petrecut aievea (dar această valoare a lor intrinsecă se revarsă şi asupra scriiturii, conferindu-i consistenţă) - au pecetea adevărată a vieţii - şi nimic prin altceva, frapante prin naturaleţea şi amprenta inconfundabilă a destinului, de care omul nu poate fugi.
Ceea ce s-a petrecut cu satul sau oamenii săi purta, într-o manieră incontestabilă, semnul implicării divinului, spaţiul, vegetaţia, vieţuitoarele necuvântătoare şi oamenii căpătând uneori trăsături nefireşti, de întretăiere de lumii.
Povestind, autoarea le spune lucrurilor, faptelor şi oamenilor pe nume, ceea ce echivalează cu o rechemare a lor la o nouă viaţă, întru literatură, iar din acest punct de vedere oficiază, prin scriere, ca o preoteasă din vechime.
Povestirile în chestiune sunt, după rânduirea lor din volum, ca pe un şir de mărgele: Imaşul cu cireşi amari (6 pagini), Uriaşele zăpezi (3 pagini şi un sfert), Mogâldeaţa de pe felezaş (5 pagini), Întâmplări mărunte (3 pagini şi jumătate), Dascălul cel drag (3 pagini şi trei sferturi), După ouă şi turtiţe (8 pagini), Fârţâguşul (5 pagini), Mireasa fără mire (8 pagini), Undeva, un Crăciun fără colinde (10 pagini şi un pic), Lelea cu traista (8 pagini jumate), Întâmplări cu Moş Crăciun (5 pagini), Poveşti la zarea focului (9 pagini), O zi primăvăratică (4 pagini şi un pic).
Ca atare, observăm în componenţa sa mici pastile literare, prin intermediul cărora se încearcă eliberarea cathartică atât a sufletului naratoarei (prin perpetue recapitulări şi rememorări, ca veritabile incantaţii), cât şi a lectorului, interesat de un astfel de subiect, vechi de când lumea şi pământul şi, în mod paradoxal, mereu înnoit, experienţa primară, existenţială şi sufletească a omului de la ţară fiind o fărâmă reprezentativă a marelui univers al omului de totdeauna, trecut şi actual (atemporal prin fixarea în literatură).
Nu căutăm exemplificări în texte, pentru a susţine cele aşternute pe hârtie anterior, ci invităm la parcurgerea duioaselor, dar şi durelor evocări, ca pentru a lua o fărâmă din forţa de rezistenţă a omului de la sat, ca o gură de apă de izvor, sau ca o muşcătură de fruct amar (ca o îmbucătură de cireşe amare, care dau durere de cap, cum ne certifică autoarea), împreună cu slăbiciunea şi vulnerabilitatea sa, care au avut întotdeauna deschidere înspre arte, aşa cum şi volumul de faţă ne-o dovedeşte, prin conţinutul său literar şi forma sa grafică.
Volumul mai lansează şi 13 desene deosebit de adecvate conţinutului şi de o plasticitate incontestabilă, precum şi un altul pe coperta anterioară, datorate talentatului artist albaiulian Romi Adam (desenator, sculptor, ceramist), astfel încât ţinuta literară şi cea artistică a micului artefact se susţin reciproc şi îndeamnă suplimentar la contemplaţie şi lectură.