Modele de viaţă

De multă vreme ni se transmite obsesiv pe toate canalele mediatice că societatea românească se află în degringoladă morală. Deseori suntem bulversaţi de ştiri năucitoare, că la noi există o inversare a valorilor, sau că nu (mai) avem valori reale, că avem „miliardari de carton”, oligarhi mafioţi, înhăitaţi cu interlopi coloraţi, ori cu cei din lumea artistico-manelistică, frecvent de culoare arămie.
Pe de altă parte, ni se spune că inteligenţa românească este spulberată de vântul globalizării în vârtejul marilor cetăţi ştiinţifice ale Occidentului, ori este atrasă de magnetul marilor companii multinaţionale. Apar frecvente ştiri despre olimpicii români curtaţi de universităţi celebre din Anglia sau America.
În acelaşi timp, unii se plâng că „Veşnicia” de la sate, generatoare de valori, este vlăguită de plecarea tinerilor săi, ce se împrăştie pe diferite căi ale străinătăţii. Că, de această situaţie ar fi vinovată, pe deoparte, mult dorita noastră intrare în UE, iar pe de alta, înfundarea căilor economice autohtone de către politicienii rotaţi la conducerea ţării, care au ruinat economia românească printr-o privatizare falimentară şi, printr-o politică de cumetrie, ocupând funcţiile cheie din structurile statale şi mediile economice.
În ţară nu a mai rămas decât…DNA-ul, care nu mai pridideşte cu igienizarea societăţii româneşti, obsesiv mediatizată prin PENALIADA zornăitoare. În rest, atmosfera socială este sufocată de miazmele penale ale mafioţilor politici, care nu se sperie de zgomotele Penaliadei, fiind condamnaţi cu pedepse mici, deseori „cu suspendare”. Ei îşi continuă activităţile coruptive şi se străduiesc să-şi acorde privilegii legale, pentru „onorantele” demnităţi.
Toate aceste situaţii din realitatea românească s-au reflectat în multe opere literare, a căror citire provoacă numai stări depresive. Or, cititorii mai sunt zilnic otrăviţi şi de transmisiile mediatice, care le răscolesc sufletele cu ştiri şocante, ce provoacă nelinişte, nesiguranţă, sentimente de indignare şi revoltă. .
Evident că în asemenea situaţii publicul are nevoie de ştiri luminoase, care să-l revigoreze, să-i dea linişte şi încredere în viaţă. Aşa am simţit şi eu nevoia de aer curat, atât în realitatea socială cât şi în literatura română. Norocul a făcut să-mi pice în mână o carte de la o scriitoare necunoscută (de mine), cu o dedicaţie semnată chiar aşa: DAR. Este vorba de romanul „DISTANŢE”, scris de Dora Alina Romanescu (ce nume mângâietor!!), publicat în anul 2010 la editura Pescăruş-Pantelimon. Titlul, aparent banal, nu-mi spunea nimic şi nu m-a îndemnat s-o citesc imediat. Mult mai târziu, fiind obosit după activităţile din cotidianul plicticos, am răsfoit maşinal acest volum, care…pur şi simplu m-a surprins cu frumuseţea povestirii. Pe măsura răsfoirii, mi-a dispărut oboseala şi m-am apucat temeinic de citit. Doamne, aveam în mână o carte deosebit de interesantă!! Simţeam că respir acel aer revigorant de la munte.
Scriitura romanului curgea molcom cu metafore simple şi calde, care-mi răcoreau simţirea. Povestea mă purta lin pe meleaguri ardelene, zugrăvind mirifice peisaje năsăudene, cu minunaţii oameni ai acelor locuri, cvazianonimi, în modestia cărora, nedisimulată, străluceşte acea valoare morală şi spirituală a neamului nostru, atât de plânsă şi evocată de comentatorii mediatici.
Autoarea poartă firul scriiturii cu o dezinvoltură surprinzătoare şi deosebit talent, învăluind povestea în acea sensibilitate şi gingăşie, specific feminină, dar şi în generozitate şi căldură, carate ale unui caracter şi suflet mare.
Încă din primele pagini, intriga se strecoară discret în viaţa personajelor, printr-o întâmplare provocată de un personaj rău (un beţiv violent şi ticălos, care încearcă să-şi violeze cumnata, orfană de ambii părinţi,venită în vizită de sărbători la sora ei). Ca întotdeauna în viaţă, iţele Destinului sunt încurcate de oamenii răi, obligând oamenii buni să le descâlcească. Or, tocmai pe aceste iţe de pe canavaua intrigii, autoarea romanului brodează povestea cu firele luminoase ale iubirii, din vieţile oamenilor buni. De aceea povestea captivează, tulbură şi emoţionează cititorul.
În roman, acei oameni buni(în adevăratul înţeles al cuvântului) trăiesc pe meleaguri ardelene. (Oh, întotdeauna am avut un respect religios şi o afecţiune aparte, faţă de acei ardeleni din nordul ţării, purtători ai esenţei sufletului românesc!). Autoarea descrie tocmai viaţa acelor oameni, care curge liniştită în armonia şi echilibrul ei, fără acel senzaţional ţăţesc, atât de vănat de slujitorii mediatici. Desigur, şi în această lume există drame cu dureri maxime, dar oamenii aceştia nu şi le strigă în văzul lumii. Ei îşi ard lumânarea suferinţei în suflete cernite şi-şi poartă cu demnitate crucea dată de Domnul. Vieţile lor curg în credinţă faţă de Dumnezeu, respect faţă de muncă, tradiţii şi obiceiuri, cinste şi iubire faţă de semeni.. Ei nu impun celorlalţi acest „modus vivendi” cu reperele lui morale, ci aşa sunt ei, aşa trăiesc în societate, cu modul lor de viaţă exemplar, cu care se mândresc.
Lait-motivul naraţiunii este chiar Destinul omenesc, acel „panta-rhei”, curgerea Vieţii prin trăirile oamenilor, Dumnezeu dăruindu-le odată cu viaţa şi liberul arbitru să-şi aleagă căile pe care vor să meargă, ce vor să facă şi cum vor să trăiască în această lume.
Ca să ne arate cum curge Destinul în vieţile oamenilor, autoarea a ales chiar viaţa unei familii de învăţători, cei care modelează sufletele şi le pregătesc pentru viaţă. Destinul le-a dat şi lor cruce de purtat ca şi celorlalţi oameni. Fiul lor, Ştefan, crescut şi educat exemplar, cu rezultate strălucite la învăţătură, are o carieră de excepţie în aeronautică. În schimb, mariajul său este nefericit cu Elena, o femeie frumoasă dar arogantă, provenită dintr-o familie din „înalta” societate(fiică de colonel). Îi dispreţuieşte părinţii şi modul lor de viaţă simplu şi curat, dar cărora le lasă în grijă pe Radu, fiul lor. Aflând unele amănunte din viaţa Elenei, Ştefan se desparte de ea şi, fără să spună ceva părinţilor sau altor persoane, dispare în mod misterios. Din acel moment, pentru Iacob şi Ana Scurtu începe calvarul, nu cel provocat de şicanările Securităţii, cât cel al necunoaşterii dacă fiul lor mai este în viaţă sau nu. Suferinţă purtată-n tăcere, cu demnitate şi speranţă în Dumnezeu că va avea grijă de fiul lor. Toată dragostea lor se revarsă asupra lui Radu, nepotul lor, pe care-l educă şi-l cresc cu multă grijă. Ascultându-le rugile fierbinţi, bunul Dumnezeu, prin intermediul Destinului, aduce în viaţa acestor oameni deosebiţi pe Ioana, tânăra orfană de ambii părinţi, găsită de Radu în seara de Ajun, fugită din casa surorii sale, din cauza soţului beţiv care a vrut s-o violeze. Bătrânii învăţători consideră acest eveniment ca pe un dar de la Dumnezeu şi o „adoptă” sufleteşte, integrând-o în familia lor, spre bucuria lui Radu că are acum o soră.
Urmărind firul vieţii acestei familii binecuvântate de Dumnezeu, autoarea demonstrează că Destinul este „bun” sau „rău”, numai în funcţie de ceea ce aleg oamenii să facă în viaţă, cum fac şi se comportă cu ceilalţi, al căror destin se interferează în vieţile lor. Adică, meandrele Destinului, numite „noroc în viaţă”, sunt determinate tocmai de alegerea căilor şi comportamentele fiecăruia.
Evident, autoarea nu transmite explicit acest mesaj, ci dezvoltă povestea personajelor cu întâmplările prin care trec, determinate tocmai de concepţiile lor de viaţă ce le hotărăsc deciziile de alegere, iar interferenţa vieţii lor cu ale oamenilor întâlniţi în cale le conturează tocmai acele destine cu meandre mai bune sau mai rele.
După absolvirea facultăţii de medicină din Cluj, Radu nu alege să ocupe un post în apropiere de bunicii lui şi a Ioanei, „sora” lui care îl iubeşte în tăcere, ci pleacă tocmai la Mangalia. Prin această plecare, nu tocmai plăcută pentru bunicii săi şi Ioana se creează acea DISTANŢĂ fizică şi sufletească între Radu şi cei dragi. Fenomenul „Distanţe” s-a simţit frecvent şi s-a amplificat în anii comunismului, ca urmare a dezvoltării industriale a României, care a provocat masive deplasări ale oamenilor pe întreg teritoriul ţării, cu un sumum de efecte sociale, economice , dar, mai ales psihice şi morale, cu noi valenţe şi repere.
Meritul autoarei este că a încercat (şi a reuşit) să descopere tainele acestui fenomen social cu toate efectele sale, în special ale schimbărilor structurale din sufletele oamenilor, care le-au conturat şi cizelat personalităţile.
Sigur că literatura română, prin multe opere, a zugrăvit efectele acestui fenomen, prin referiri implicite la el, dar nu cunosc astfel de lucrări, ca acest roman, care să zugrăvească cu ajutorul întâmplărilor descrise de naraţiune, atât de fascinant şi tulburător. Autoarea romanului „Distanţe” subordonează naraţiunea cu toate întâmplările sale acelor efecte ascunse din sufletele personajelor, care apar treptat în magicul joc al Destinului. Farmecul scriiturii romanului constă tocmai în împletirea vieţilor oamenilor, sub efectul distanţelor fizice, reverberate în distanţe sufleteşti. Autoarea nu le descrie, ci lasă naraţiunea să poarte vieţile prin iţele destinului, comentând doar stările şi trăirile personajelor, care le marchează sufletele şi le cizelează comportamentele. Urmăreşte cu discreţie jocul destinelor în mirifica ţesătură a vieţilor şi intervine cu fine reflecţii asupra urmărilor din această ţesătură de viaţă şi efectele din sufletele personajelor. Noutatea naraţiunii acestui roman este uşurinţa trecerii prin meandrele Destinului unde se întâlnesc vieţile şi trăirile personajelor, care se împletesc, se desfac şi continuă pe diferite planuri, în alte registre de trăiri şi simţiri, într-o complexitate spectaculoasă, plină de obstacole şi încercări, care formează caractere şi personalităţi ce devin modele de viaţă. Pedagogia instructiv-educativă este invizibilă ca aerul curat. Ea se simte doar în atmosfera scriiturii, în care trăirile-probe de foc devin adevărate lecţii de viaţă, creatoare de modele pentru cititorul captivat de miracolul narativ.
Viaţa lui Radu, eroul principal al romanului, trăită la Mangalia, se umple şi se-mpleteşte cu vieţile prietenilor săi, tinerii ingineri navalişti, ale Adelei, ruda năsăudeană a bunicilor şi a copiilor săi, a copiilor-pacienţi, a celor două femei frumoase din viaţa lui, Odette şi Diana, de care a divorţat, a prietenului său Marin, ajuns primar al Mangaliei, care-l promovează în funcţia de director al spitalului şi al atâtor altor personaje intrate şi/sau implicate în viaţa lui. Toate aceste împletiri de vieţi, cu ciocnirile lor, provoacă acele efecte ale bilelor de biliard, imprevizibile şi interesante.
Dar autoarea conduce pe nesimţite cititorul spre un final spectaculos, al unui veritabil roman poliţist, în care destinul lui Radu va curge liniştit pe albia fericirii, când îi aduce în viaţă pe tatăl său, Ştefan, şi familia acestuia din Canada, precum şi pe femeia care-l iubise în tot timpul cât Destinul îl purtase pe meandrele sale, la DISTANŢĂ de ea. Este vorba de Ioana, fosta adolescentă salvată de el, ajunsă şi ea medic Şi toate astea, spre bucuria şi liniştea sufletească a bătrânilor învăţători năsăudeni, Iacob şi Ana Scurtu, veritabile modele de viaţă, creatoare de modele de viaţă pentru neamul românesc, atât de rătăcit şi derutat de agresiunile mediatice cotidiene.
Un roman scris cu deosebit talent şi gingăşie, care merită a fi citit de orice pasionat al literaturii, pentru revigorarea sufletului şi creşterii dorinţei de viaţă.
Năstase MARIN