Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Oameni și burguri

Vasile Vidican

Volumul „Înalt este numele tău” (Editura Humanitas, București, 2017), cel de-al treilea al Ioanei Bradea, se revelă cititorului sub forma unei reflecții complexe și grave pe marginea destinului omului, a societății și a relației individului și maselor cu istoria trăită și divinitatea, văzută ca unică înfăptuitoare a tuturor lucrurilor ce se petrec în lume.
Întâmplările relatate au loc într-un mic burg „uitat de rege și sfinți” în care putem recunoaște Bistrița medievală. Câteva legende locale sunt inserate de autoare în cartea sa, utilizându-le în economia narațiunii pentru a conferi constructului culoare și miez epic, dar și pentru a ilustra una dintre premisele volumului, și anume aceea conform căreia viețile oamenilor sunt determinate de varii stăpâniri sub care se află cetatea.
Mai mult decât proză în adevăratul sens al cuvântului, textul Ioanei Bradea constituie un roman de atmosferă. Ambianța apăsătoare a lumii medievale din cetatea transilvăneană reiese, gravă și lirică în același timp, din cele patru viziuni asupra vieții și ale lumii ce se împletesc în scrierea aceasta.
Trebuie spus că instanța narativă nu se modifică aici. Avem de aface cu un narator aflat deasupra tuturor evenimentelor și totodată cumva implicat în lirismul paginilor. Ceea ce se modifică, este personajul prin ochii căruia lumea ajunge la noi. Se schimbă, altfel spus, personajul căruia îi sunt adresate rândurile, textul fiind scris într-o notă solemnă și profundă, la persoana a doua. În felul acesta, narațiunea lasă impresia unui lirism întors către sine, a unei evocări care se are ca obiect pe sine. Un soi de conștiință de sine a personajelor ce are acces la cele mai ascunse cotloane ale minții, la cele mai tainice gânduri sau dorințe pătimașe.
Umanitatea din „Înalt este numele tău” redată prin formule asemănătoare celor incantatorii, devine masă comună cu burgul, transformat el însuși într-un personaj convulsionat de schimbările de direcție ale istoriei. Astfel că romanul reprezintă și prilej de meditație asupra relației omului cu istoria, a istoriei „trăite” cu cea oficială și chiar a literaturii cu istoria etc.
Transformându-se în metatext pe alocuri, scrierea reflectă maniera în care sunt întocmite cronicile vremurilor redate, punându-le în același timp în opoziție cu formula narativă aleasă în roman. „Câteva clipe să fi durat toată întâmplarea, dacă o fi fost aievea, căci dacă nu, o asemenea rușine nu poate să apară totuși în istoria cetății, la care muncești cu stăruință și îndârjire de șase ani de zile deja, tot adunând informații și frânturi de povești, punându-le cap la cap și caligrafiindu-le rar pe foi, cu cerneală scumpă.”(p. 8)
Din imbricarea aceasta a poveștilor personale și a istoriei, textul Ioanei Bradea se dezvoltă cu naturalețe confesivă. Un monolog multistratificat ce devine mărturie lirică a raporturilor individului cu istoria și societatea și care emană imaginea vie și frământată a cetății medievale.
Tot de intertextualitate și bucătărie interioară a literaturii țin notațiile din roman care fac referire la acuratețea cu care textul istoric redă lumea, lăsând la o parte detalii subiective, emoționale, dar care conțin largi semnificații pentru individul care trăiește o epocă sau alta. „Abia târziu, când nimeni nu-și va mai aminti de încălțările cu care ai fost aruncată în groapă, nici de chipul, de ochii sau de obrajii tăi, degetele obosite ale scribălăului din cetate vor mâzgăli repezit, în catastiful pe care îl poartă mereu sub braț, câteva cuvinte despre tine (...). Însă mâinile lui îngrijite, de om care toată viața a ținut doar penița între degete, nu știu să scrie despre mormanul căcăniu de pământ scos din groapa ce te așteaptă cu tot cu încălțările moștenite și cu ochii înroșiți de frig, din care încep să curgă lacrimi în neștire (...).” (pp. 71-72)
În lumina fragmentului de mai sus, una dintre mizele romanului Ioanei Bradea o constituie creionarea complexității relației dintre destinul individului și felul cum scrierea de natură istorică poate să altereze veridicitatea și gravitatea lui. Fără a adopta vreo poziție critică, autoarea arată că istoria tinde să omită în consemnările sale patimile oamenilor, visele lor, frământările individului etc.
Iar textul acesta, luând forma unei conștiințe „din exterior” pune sub lupa scrierii tocmai interioritatea, zbuciumul individual al omului în tumultul istoriei. Cele patru povești, subiecte ale unor legende locale, întâlnindu-se pe alocuri, oferă tot atâtea perspective (dinspre interior) asupra neliniștii funciare a omului medieval, cu patimile lui, cu visele sau nevoile sale.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5