Romanul vieții unui Witty oarecare

Aflat la cel de-al treilea roman, Daniel Sidor se vădește a fi unul dintre prozatorii consistenți, de cursă lungă, pe care îi dă județul nostru. Recentul său volum, „Picioare” (Editura Eagle, 2017) un roman de mici dimensiuni, de nici o sută de pagini, dar cu largi valențe ideatice și tematice, continuă și perfecționează din anumite puncte de vedere elemente ce țin de stil și chiar de tematică abordată.

Așa cum ne-a obișnuit, Sidor își compune în așa fel textele, încât narativul să fie în permanență în slujba unei laturi eseistice, profunde, aproape inefabil filosofice. Iar aumite pasaje funcționează în ecuația aceasta complexă într-o direcție metanarativă, lăsând să transpară detalii ce țin de maniera în care este concepută literatura și scopurile mai mult sau mai puțin vădite ale acesteia. În discursul pe care îl ține Witty – personajul central – la o conferință cumva atipică, el susține: „Eu nu am vrut să transmit o generalitate, o statistică, un simptom al întâlnirii dintre apa rece și corp, ci un zvâc unic și irepetabil, un nespus personal.” (p. 78)

Pasajul redat mai sus, precum și întregul discurs mai degrabă improvizat al personajului, este edificator pentru felul în care privește prozatorul literatura. Miza consistentă, gravă a literaturii este aceea de a încerca să surprindă inexprimabilul. O temă importantă a volumului, dacă ne uităm cu atenție, o constituie mirarea (filosofică, sau nu!), uimirea omului în fața lucrurilor care îi depășesc puterea de înțelegere.

Una peste alta, este limpede că Daniel Sidor este de-acum un autor cu un stil bine conturat. Felul acesta de a utiliza diegeza, suspendând-o pe alocuri, sau minimizându-i importanța doar, pentru a urmări gândurile personajelor, conferă textului un soi de amestec alchimic între luciditate și reverie meditativă. Maniera în care receptează actanții ceea ce se petrece în jur capătă o importanță extinsă, devine o narațiune în sine. Lumea ajunge la cititor filtrată prin subiectivitatea celor care o trăiesc.

Romanul este compus din două părți, însumând douăzeci și opt de subcapitole. Este interesant de observat însă, cum, luată separat, fiecare dintre aceste diviziuni poate funcționa într-un fel independent. Deși compun o linie narativă bine închegată, subcapitolele se revelă sub forma unor fațete care contribuie la aprofundarea sensurilor.

Mai mult decât în romanele precedente, „Picioare” este o carte a căutărilor, a interiorității ce se răsfrânge asupra lumii. Este probabil, volumul de proză cel mai apropiat de filosofie al autorului. Absolut orice poate deveni subiect de analiză, de disecări ideatice, fapt care face ca textul să nu fie întru totul facil. Iată la ce concluzii se poate ajunge atunci când este adresată o întrebare, aparent banală, cum e „Ce părere ai despre zâmbet?”: „Zâmbetul are nevoie de verbalizare pentru a se putea îmbolnăvi de metaforă. Iar cum nu există metafore universale, la fel nu există zâmbet universal (nici sex universal ori beție universală). Da, nu există metafore universale. Acelea se numesc definiții.” (p. 59) Sigur, pasajul face parte dintr-unul mult mai amplu, construit sub forma unei demonstrații de natură literar-filosofică. Așa că, iertată-mi fie extragerea din context.

În fond, textul, de la un capăt la celălalt, este construit sub forma unei argumentații diafane a căutărilor la care este supusă ființa umană. Picioarele fotografiate de către Witty într-un mod aproape obsesiv (deși suntem lămuriți în final că nu despre obsesie e vorba...) servesc ca punct de plecare a aventurii interiorității acestuia. Acel prim moment în care surprinde picioarele unei prietene de familie într-o fotografie devine esențial din acest punct de vedere. Alcătuită și ca o suită de metafore concentrice, cartea urmărește traseul (deplasarea...) eroului dintr-un punct al primelor mari mirări până în cel al unei împliniri emoționale aparente, un punct al unei prime destinații, să-i zicem.

Deși vorbim despre un volum redus ca întindere, Sidor reușește să-și alcătuiască textul în așa fel încât să nu existe nicio clipă impresia lapidarității sau a lacunarității. Fragmentele largi, eseistice, de meditație pe marginea te miri cărei teme, oferă deschideri vaste, încrengături ideatice care se deschid în fața cititorului, invitat, la rândul său, la meditație și aprofundare a unor aspecte ale vieții cărora nu le acordăm mare atenție, altfel.

De la lucruri mărunte, cum ar fi maniera în care este aranjat un birou, până la teme și concepte complexe, cum ar fi relația subtilă dintre limbaj, cel care îl folosește și semnificat, totul pare să fie cu naturalețe înglobat în volumul acesta. Un roman cu un final deschis nu doar prin faptul că ultimul subcapitol este intitulat în mod sugestiv „Începutul”, ci mai ales pentru faptul că aspectul său filosofic deschide subiecte de meditație largi în ceea ce privește sentimentele, destinul, căutările omului. Un Witty poate fi oricare dintre noi, în căutarea identității proprii.