Ruralul fabulos

Volumul „Parohia”, recent reeditat la Polirom (Iași, 2017), este situat, mai mult decât romanul ce avea să-i urmeze – „Căsnicie” –, la granița dintre proză și poezie. Dan Coman reușește să întocmească un volum în care lirismul irumpe din formele narațiunii, mistificând din anumite puncte de vedere întregul proces creator, aglutinând metafora, povestirea și rememorarea într-o formulă inedită, cursivă, străbătută de o melodicitate intrinsecă. Fără a crea impresia unui text trudit, scris cu migală, „Parohia” se situează natural în zona imbricărilor subtile între melancolia confesivă și povestire propriu-zisă, a metaforei care împresoară diegeza.
Astfel că fiecare capitol, purtând denumirea unui anotimp (fără ordine cronologică și fără primăvară; de altfel, denumirea aceasta a capitolelor mi-a adus aminte de pelicula lui Kim Ki-duk, „Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring”, de unde tocmai primăvara lipsește), devine un soi de fulgurație a memoriei, un poem în sine, totul plecând de la o realitate cu frânturi recognoscibile, inundată însă de fantasmagoric, de oniric, de fabulos. Ia naștere în felul acesta o lume aparte, ce evocă realitatea dar cu aceeași intensitate invocă latura funambulescă a lumii, bizarul și grotescul ei.
În centrul narațiunii se situează un personaj-narator atipic, al cărui refuz de a se maturiza (are aproape treizeci de ani, dar cu toate acestea se comportă precum un copil) primește proporții și semnificații amplificate în economia textului. Este păstrată o doză gravă de „inocență” a felului în care este receptată lumea. Acest detaliu capătă cu totul alte conotații în pasajele în care milițianul Mârza îl folosește pentru a întocmi rapoarte despre ceilalți, fie ele și mincinoase.
Lumea imaginată aici de către Dan Coman pare compusă de o sumă de scindări, de contradicții, în accepțiune mai degrabă filosofică (aceea de „cauză a tuturor schimbărilor din univers”). Înainte de toate, mă refer la maniera în care este redat ruralul. Există o falie evidentă între felul idilic în care ne imaginăm în general un sat și lumea plăsmuită de prozator: stranie, grotescă, lugubră pe alocuri (cadavrele găsite periodic pe malul apei, scena priveghiului etc.). Mă refer apoi la intruziunea fantasticului în aura de veracitate a poveștii. Fără îndoială că întâlnim elemente ce țin de real, dar ele sunt în permanență subminate de imagini care îți au sorgintea în zona fabulosului. Veridicitatea Niniei bunăoară, este contaminată de prezența permanentă a animăluțelor misterioase din jurul ei. Sigur, moartea lor în final anunță simbolic trecerea fetei în lumea reală, statutul impus de „femeie măritată” și noră a unei soacre ce o detestă.
Tot în teritoriul contradicțiilor se situează felul însuși în care sunt construite personajele. Lipsa de fermitate a tatălui, de pildă, este opusă gravității vocii din timpul slujbei, precum și intransigenței sale în calitate de slujitor al Domnului, provocând stinghereală în rândul membrilor familiei: „Imediat ce-l auzeam, mi se făcea rușine. Striga de se sculau toți morții din morminte, vorba mamei, și vocea aia nu era vocea pe care-o folosea acasă. Acasă, și dacă, prin minune, zicea câteva vorbe, abia îl puteai auzi, zici că ai mămăligă în gură, îi reproșa mama mereu.”(p. 75)
În contextul unui atare joc al realului cu fantasticul, rămâne în sarcina cititorului să distingă elementele ce redau o perioadă din istorie. Camioanele misterioase ce apar în mod periodic, lor urmându-le aproape de fiecare dată descoperirea cadavrelor la malul apei, salamul și sticlele de Pepsi procurate nu se știe cum și ascunse de ochii vigilenți ai lui Mârza, amenințările acestuia, bătăile etc., toate acestea evocă era comunistă, chiar dacă, repet, textul este construit pe o sumedenie de alte trimiteri.
Devine semnificativ, în contextul monografierii unei restrânse așezări rurale, felul în care Dan Coman tratează „erosul” și „thanatosul”. Fără a idiliza vreunul dintre palierele lumii descrise (Marius Chivu făcea referire la „realismul notației” din acest volum), atât iubirea, cât și moartea sunt privite dintr-o perspectivă viscerală. Dragostea protagonistului pentru Ninia îl determină să o forțeze să se mărite cu el, totul culminând cu o nuntă grotescă (la care mireasa este purtată cu roaba pentru a nu i se observa șchiopătatul) și episodul fluturării cearșafului la fereastră, spre bucuria nuntașilor.
Scris cu acuratețe și limpezime a notației, când lapidar, când cu fraze largi, irizate, volumul lui Dan Coman este străbătut de o melancolie aparte a tonalității, de o lentoare poematică, făcându-l cu atât mai plăcut lecturii; un roman în care fabulosul coexistă firesc cu realul.