Despre lumină și umbre

Recentul volum de proză al scriitorului bistrițean Dan Coman relevă o mai atentă aplecare a autorului asupra rafinării scriiturii și a întregului proces creator. Cu fiecare roman apărut, Dan Coman izbutește să găsească și să pună în pagină ritmuri și tonalități noi, asociind actul scrierii unui soi de căutare a felului în care literatura poate să urmărească și să redea o poveste. Trebuie spus că romanul „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Editura Polirom, Iași, 2019) funcționează, din punct de vedere narativ, cumva inedit, el construindu-se, pagină după pagină, din sine, chiar dacă fiecare pasaj constituie o bucată distinctă, fragmentată.
Iar ruperile acestea ale textului, precum și ritmul peristaltic cu care narațiunea avansează, fac ca accentele și vectorii să se mute dinspre povestea propriu-zisă, înspre cu totul alte zone. Profund semnificative cu adevărat aici nu sunt neapărat destinele personajelor, ci reacțiile lor, impresiile și senzațiile care le însoțesc diferitele etape ale existenței.
Mai mult decât atât, pasajele la care făceam referire mai sus, subcapitolele cărții, se dezvăluie sub forma unor instantanee, prim-planuri aproape fotografice revelând frânturi dintr-o lume ce se naște (acronic, am putea spune) fragment cu fragment, sub ochii cititorului. Poate din acest motiv lumina este atât de importantă în acest roman. Din loc în loc, prozatorul face referire la felul în care este percepută lumina și lumea pe care ea o scoate la iveală. Astfel că devine tot mai interesant de observat pe parcursul cărții relația care se creează între lumină și ceea ce revelă ea. Iată, bunăoară, felul cum debutează primul capitol din carte: „Bărbatul a deschis ochii: una din acele ultime dimineți de vară în care lumina a luat-o mult înaintea căldurii, s-a strecurat printre scaieți și a trecut dintr-o singură mișcare peste cimitir, acoperind cu umbră jumătate de rîu, podul verde, salcia din fața băncii, un sfert din banca pe care, abia ajuns, bărbatul și-a aprins țigara înainte ca lumina să facă ultimul salt și să umple toată valea, risipind umbra în spatele casei, îndepărtând-o dincolo de grădină, făcând-o să dispară pentru tot restul zilei în spatele fabricii de caolin.” (p. 7) Sau, făcând referire la copilăria Văduvei: „Toată copilăria a stat în lumină. O lumină rece, strâmtă și aseptică, învârtită ca un sac de nailon de jur împrejurul capului.” (p. 80)
Lumea construită aici de Dan Coman aparține unui realism magic ieșit din tipare, un realism magic în care realismul este atenuat, făcând loc unor reguli insolite de funcționare. O istorie ieșită din istorie. Obiceiuri precum acela al intrării preotului pe cal în casă la înmormântări, alergatul cu sicriul la cimitir, salutul „Dumnezeu în vis!” etc., fac din microuniversul acesta unul în care umanul este apăsat de grotescul unei lumi ce modelează și dă cursul destinelor. Vorbim aici despre un topos claustrat și sufocant, o lume rurală ce pune stăpânire pe locuitorii săi, Profesorul, bunăoară, nereușind să evadeze decât preț de câteva săptămâni din când în când. Iar felul în care legile sunt sau nu respectate cu sfințenie lasă urme irevocabile în destinele oamenilor, viața lor depinzând uneori, după cum vom afla spre finalul volumului, de acest aspect.
Numai că valențele sociale ale cărții acesteia sunt profund și general umane. Particularul revoltei Profesorului în fața tradițiilor și riturilor absurde care însoțesc înmormântarea, de exemplu, iese mult din sfera particularului. Mânia personajului este aceea a individului neputincios în fața morții, a omului care nu-și dorește altceva decât să-i fie lăsată nealterată liniștea suferinței. „Să accept ce? Popa pe cal? Urletele? Alergarea aia dementă în urma sicriului? Astea-s obiceiuri păgîne, omule, nu creștinești. Mai bine o îngrop eu, cu mîna mea.” (p. 170)
Trebuie remarcat în cazul acestui roman firescul cu care Dan Coman reușește să-și construiască narațiunea din perspective și unghiuri diferite. Elocvente aici mi se par schimbările insesizabile ale naratorului ce survin în cel de-al doilea capitol, trecerea de la persoana a III-a la persoana I sau de la un ritm al narațiunii la altul făcându-se cu atâta finețe încât devine aproape imperceptibilă, „organică” (după cum o denumește Cezar Gheorghe). Mai mult decât atât, nonlinearitatea narativă, trecerile de la un tip de povestitor la altul devin un soi de alunecări în sine, o mișcare de autosondare, un exercițiu de autoanaliză ce prelungește în mod natural povestea privită din afară. Acest lucru conduce la o intimizare a cititorului cu textul, la o apropiere a lectorului de poveste și de trăirile și emoțiile personajelor.
„aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” este un roman în care granițele dintre proză și poezie sunt subțiate iar povestea celor două femei – atât de diferite și atât de asemănătoare în același timp – captivează cititorul de la un capăt la celălalt. Un roman al căutărilor inefabile, al trăirilor și a senzorialului ce modelează realul.