Nadia Urian Linul, Povestea satului

Nadia Urian Linul e deja o scriitoare consacrată în peisajul literar bistrițean și cel național. Volumele ce-i poartă semnătura, primite călduros de critică și numeroasele premii primite în țară și peste hotare, vin să certifice calitatea operei literare a dânsei și să o recomande unui potențial cititor nehotărât.
Prin Povestea satului, apărută în anul 2019 la Baia Mare, domnia sa vine în fața cititorului cu un text ce poate fi cu plasat în raport de continuitate directă cu curente în vogă în secolul trecut, precum tradiționalismul, sau pupilul de suflet al acestuia, semănătorismul. În tușe multicolore, scriitoarea prezintă lumea satului, evidențiind atât aspectele ce-l defineau altădată, cât și elementele care au produs schimbări în istoria și evoluția lui. În plus, se folosește în mod armonios de întrepătrunderea dintre basm, tradiție, realism și viața cotidiană. Colindul din copilărie, descris cu multă candoare aici (p. 18-20) nu-i smulge o lacrimă jucăușă doar autoarei, ci și cititorului ce și-a găsit răgazul de a se apleca asupra lui. Istoria prinde și ea viață, când e ilustrată pe înțelesul copiilor și nu mai rămâne o simplă înșiruire de date abstracte (p. 21-30).
Interacțiunile culturale, stereotipurile și efectele lor, fac și ele subiectul povestirilor doamnei Urian. Povestea micuței sclave din „Nioka”, prezentată copiilor de către învățătoare (p. 61), creează contextul de a vorbi despre noua colegă a tinerilor, ce le amintea de aceasta și de a-i ajuta pe aceștia să fie mai toleranți, stimulându-le într-un mod constructiv creativitatea. Iată un pasaj din aceasta:
„- Vă place, copii, povestea?
- Da, doamnă! Știți că și la noi la grădiniță este o fetiță cu pielea ciocolatie, cu părul creț... Seamănă bine cu Nioka din poveste, dar o cheamă altfel... Nu știu... E venită de puțin timp în sat.
- Da, copii, fetița aceea e rudă cu mine. Seamănă doar la chip cu Nioka. O cheamă Adriana și a sosit dintr-un foarte mare oraș din America, acolo unde părinții ei – tatăl, de culoare – au un serviciu foarte bun, că sunt oameni învățați, amândoi.
- Și vor locui aicea, doamna învățătoare? O văd că merge la grădiniță.
- Da, va locui aicea o perioadă de doi ani, după care se vor întoarce în America. Doar că în acest timp, Adriana va învăța cât mai multe despre viața în România, la sat. Cu toate ale ei... Va învăța limba română și va duce cu ea amintiri de neuitat...” (p. 62).
Copiii vor ajunge astfel să afle mai multe despre America și cultura acelor meleaguri într-un mod distractiv. E demnă de remarcat plăcuta alternanță a dialogului cu narațiunea, dar și utilitatea practică a unei astfel de creații literare, ce are și valențe didactice.
În texte precum „Păcatul” (p. 66-71), scriitoarea schimbă, într-un mod aparent radical registrul. Dacă în cel anterior, dăduse cititorului posibilitatea să-și lase imaginația să zburde nestingherită, descoperind oameni și locuri noi, aici e preocupată de reconstituirea universului sătesc și a principiilor lui într-o povestire. Literatura îi slujește prin diferite mijloace împlinirii acestui scop nobil. Descrierea, dialogul și narațiunea, ce are adesea tot un fel de rol descriptiv, sunt acompaniate de pasaje din folclor, crâmpeie din proverbe și alte aspecte de sorginte populară, menite să contribuie la crearea unui cadru ce să respecte cu fidelitate naturalețea atât de necesară unui astfel de demers.
Pentru toate acestea, dar și pentru multe altele, lucrarea doamnei Nadia Urian Linul se cere semnalată și recomandată. Copilașilor ce vor dori să cunoască lumea satului în care au crescut părinții lor, adulților ce vor să-și aminteasă de anumite clipe frumoase sau cititorului curios, ori de ce proveninență ar fi el, are multe să-i spună autoarea. Îi va pune imaginația la încercare, îi va oferi prilejul de a fi nostalgic sau, cine știe, de a se redescoperi pe sine și de a-și reprioritiza viața...