Prin … povești

Așa se pare că o să dăinuiască satul tradițional într-un orizont de timp istoric greu de stabilit. O contribuție importantă la această „dăinuire”, o are doamna Nadia Urian Linul, care privește satul cu un „ochi de vultur”, dar nu din aer, ci din interiorul său, îl supune unei analize critice folosindu-se de o gândire profundă cultivată prin educație în școlile Năsăudului și Clujului.

   Dintr-un trecut în care prezentul își face în mod brutal loc, dintr-un spațiu geografic supus și el transformărilor, doamna Nadia Urian Linul adună cu grijă „povești”, le sistematizează conținutul, fără a le știrbi cu nimic mesajul. Cine are răbdare să lectureze aceste povești, își poate retrăi copilăria (dacă a fost petrecută la sat), poate pătrunde într-o Transilvanie situată „între iubire și lacrimă”, se poate ușor convinge de existența pilonilor care susțin lumea satului – graiul specific, credința în Dumnezeu, obiceiurile, tradițiile, portul popular specific zonei, ocupațiile, etc.

   Și dacă dorim să o cunoaștem mai bine pe doamna Nadia Urian Linul, ar fi necesar să poposim puțin în „Muzeul - școală” pe care l-a organizat în satul Cristeștii Ciceului, spațiu în care a adunat cu grijă și răbdare, ajutată de colegi, de elevi și de săteni, obiecte folosite de săteni în activitățile lor specifice, mobilier vechi, îmbrăcăminte, încălțăminte, alte lucruri care astăzi nu se mai folosesc, etc. Bine poziționat, spațiul dă posibilitatea organizării multor „evenimente” la care cei mai fideli participanți sunt elevii din diferite clase, cadrele didactice, săteni și uneori personalități din diferite domenii, dintre care, unii, peste ani își vor aminti de „Doamna”.

   Ca trăitor, de aproape o jumătate de veac, în mai multe sate din așa zisa „Câmpie a Transilvaniei”, mă regăsesc în „Povestea satului”, carte pe care o citesc și recitesc cu mare plăcere deoarece astfel îmi apare în memorie satul natal pe care nu pot (și nici nu vreau) să-l uit. Cunosc bine geografia și istoria satului unde m-am stabilit și mi-am desfășurat cea mai mare parte a activității didactice, totuși nu sunt unul de-al locului, nu am aici rude din sângele neamului meu, nu am pământ moștenit de la părinți căruia să-i pot spune „locul nostru”, în cimitir nu își dorm somnul de veci moșii și strămoșii mei. Îmi pun totuși o întrebare la care nu i-am aflat încă răspunsul – „Am început să-mbătrânesc? E adevărat   …   sau mi se pare!”.