Poveștile satului

 Nadia Urian Linul este cadru didactic în localitatea Cristeștii Ciceului, unde s-a dedicat  trup și suflet școlii și educației copiilor de aici. Ca om  care a îndrăgit lumea satului, profesoara din Uriu a fost atrasă de literatură, căreia i s-a consacrat fără ambiții, ci doar din dragoste pentru copiii care mai fac astăzi lecturi școlare.  A debutat în  2014, cu romanul Spin, pe care l-a lansat la școala din sat în prezența unui mare număr de invitați de la Cluj și Năsăud, care au trăit pentru moment vraja unei adevărate șezători, când  femeile se adunau la tors cu furca, iar printre cele mai bătrâne se aflau  mari povestașe.  Acum,  oamenii se adună mai rar la „povești”, dar doamna învățătoare trece pe la fiecare casă și-i roagă pe locatari  să-și aducă aminte de întâmplări ieșite din comun sau de ceea ce li s-a întâmplat lor mai deosebit  de-a lungul timpului. Așa, notându-și cu zor aceste frânturi de viață s-a născut „Cartea satului”, pe care ea o dă la iveală din când în când, spre aducere aminte. Apoi din nou învățătoarea se transformă în reporter, și cu caietul sub braț trece pe la casele oamenilor să le mai fure o fărâmă de trecut. De aceea multe dintre incipit-urile „poveștilor satului” consemnează acest început de ritual, precum în  Prizonier în Siberia: „Pe târnațul casei, badea Imre o așteaptă pe doamna care venea spre el, cu caietul sub braț. Ca să-i povestească despre una sau despre alta și ea să noteze. Din ceea ce el își mai aduce aminte…” Iar finalurile nu se mai încheie cu formulele cunoscute din basme, ci cu altele noi, care vizează veridicitatea relatării: „Ce mult s-ar putea scrie! Frumos și curat! Despre atâția dintre dânșii. Și fără să reușim a așterne pe hârtie totul”. Sau „Scrie dumneata acolo, cum poți!”  etc.                              

        Relația dintre povestitor și ascultător instituie o nouă schemă epică, cea de colaborare directă dintre autor și povestitor, atunci când autoarea își păstrează doar calitatea de martor ocular, cedând-o pe aceea de primă instanță  protagoniștilor unor întâmplări trăite, așa cum este cazul cu povestirea Prizonier în Siberia sau în cea intitulată Leacul. În altă parte, autoarea recurge la povestirea-medalion, eliminând price urmă de invenție personală pentru a reconstitui eseistic câteva destine care i-au stârnit admirație, cum este acela al mamei marelui ierarh Andrei Șaguna sau a unui consătean strămutat în America, autor al unei arhive documentare memorabile despre satul său Cristeștii Ciceiului, pe care autoarea simte nevoia s-o facă cunoscută și celorlalți consăteni. În același lot de povestiri-reportaj se situează și  povestirea O  poveste de suflet, semănând  mai degrabă cu un articol jurnalistic. Gama cromatică a situațiilor din acest ultim volum  este extraordinar de  bogată, punând în discuție relațiile dintre săteni și școală, dintre săteni și medic, dintre săteni și preot, dintre ginere și soacră, dintre  frații de cruce sau cele legate de sărbătorile satului (Crăciunul), nunta sau înmormântarea, și nu de puține ori cele care aduc în scenă  inși  care se confruntă  cu singurătatea, episod rupt parcă din literatura lui Sadoveanu. De altfel, autoarea dovedește o predilecție specială spre  întâmplări cu români plecați peste granițe,  pătrunși de nostalgie după cele de  „acasă”, pe care le duc cu ei ca pe o moștenire sacră. Cei care se reîntorc, rămân marcați de  locurile cunoscute, având sentimentul apartenenței la cele două lumi pe care nu le pot uita (Concursul, Nioka II.) Ținând cont de toate aceste schimbări care au intervenit recent în viața oamenilor. Nadia Urian își scrie poveștile cu conștiința instituirii unui dialog necesar în timp și peste timp, intuind marile  drame  ale  insului desțărat sau  care își pierde identitatea originară. E o bună observatoare a sufletului infantil, al copiilor, dar și al bătrânilor și a celor care traversează situații neprevăzute, aflate în opoziție cu ei înșiși și cu mediul de formare. 

        O altă caracteristică că a scrisului propus de Nadia Urian său este apelul la   graiul viu și neaoș al celui care îi relatează faptele, în așa fel, încât relatarea faptelor să fie cât mai autentică. Procedând astfel, autoarea noastră  vine să  reabiliteze o formă de scriere folosită în Transilvania la sfârșitul sec. al XIX-lea, când  povestirea „sfătoasă” și cu vizibile accente etnografice era des uzitată, fiind des răspândită prin intermediul „Bibliotecii poporale” a Astrei, dând naștere unui adevărat stil „poporan” de reflectare a realităților satului.  Atunci au ieșit la iveală un șir întreg de  „povestitori  populari”, între care s-au numărat ioan Pop Reteganul, sau Grigore Sima al lui Ion, care trăind în mijlocul  unei tradiții folclorice vechi de secole,  au reușit s-o sintetizeze, anunțând apariția lui Agârbiceanu, de la care și Nadia Linul a învâțat mult. De aceea, Nadia Urian scrie simplu, curat, cu acel aer de sfătoșenie țărănească moștenit din moși-strămoși. Doar personajele sunt noi: elevi de școală și grădiniță, săteni care au fost în război și au ajuns prizonieri în Siberia, tineri care i-au calea străinătății, duși de soartă în Spania sau SUA etc. In acest fel, volumele se adună încet, formând zestrea orală și scrisă a unui prozator care și-a propus deliberat să nu lase satul să moară. Noile realități ale satului actual își găsesc o amplă dezbatere caracterologică și socială depășind cu mult literatura proletcultistă a satului colectivizat. Volumele semnate de ea, precum Spin și  Vitralii (acesta cuprinzând un număr de 46 de povestiri inspirate în majoritate din viața satului, pe care scriitoarea a socotit necesar să le conserve înainte de stingerea definitivă a satului). Ea a înțeles, ca una care trăiește acolo în mijlocul comunității sătești, că  satul tradițional românesc e pe cale de pieri, loviturile primite de la sistemul întovărășirilor și de la etapa  gospodăriilor colective, fiind continuat sub alte forme de regimurile așa-zise „democratice” de după 1990, când mai toți tinerii satelor au luat calea străinătății, lăsându-și părinții și bunicii să expieze lent sub povara unor vremuri tot mai crâncene și mai neprietenoase.  Ca atare, satul tradițional aproape că nu mai există, și cu atât mai puțin cel omagiat de Liviu Rebreanu și Lucian Blaga în discursurile lor de recepție la Academie, în care făceau Lauda țăranului român. Preocupată de această problemă, autoarea n-a abandonat  ideea salvării „sufletului” de legendă al satului, acolo unde „veșnicia” e tot mai neprietenoasă cu el. A  stat de vorbă cu oamenii locului,  și din materialul brut adunat și-a pus la contribuție propria imaginație  spre a face aceste povești mai atrăgătoare și mai abordabile. În 2017 a dat la iveală Satul cu povești, iar în 2019 a revenit cu Povestea satului, ce poartă mențiunea „ediția  a II-a revizuită și adăugită”, transformând  materialul adunat într-un serial care crește și se împlinește pe parcursul unei adevărate saga a satului, așa cum o dovedește cel mai recent dintre volumele cu acest titlul, Poveștile satului (Ed. George Coșbuc, Bistrița, 2024). Se poate desprinde de la prima privire imensa dragoste pe care autoarea o manifestă pentru satul în care trăiește, căruia dorește să-i perpetueze matricea existențială dincolo de fruntariile lumii prezente. Pentru a menține  caracterul specific al satului, ea se refugiază nu atât în trecut, ci în satul actual, cu oamenii săi contemporani, reînviind specificul  unor momente din viața comunității, așa cum se prezintă el la ora de față.  În plus, ea încearcă să ofere scenelor și un caracter specific local, reproducând  limbajul viu și expresiv al țăranilor moștenitori ai  limbii țărănești dintr-o enclavă geografică păstrătoare de miresme vechi,  o proză cu iz dialectal, puțin uzitată astăzi, dar care ar putea interesa și pe dialectolog și pe  folclorist, ca bază a unei realități consfințite. Autoarea nu caută neaparat o modalitate de a  coborî în arhaic  și autohtonism, ci mai degrabă a modului în care s-a făcut fuziunea dintre vechi și nou, apelând la un dialog simplu și sprințar cu interlocutori din ziua de azi, așa cum trăiesc și concep ei lumea, adâncind linia conflictuală a narațiunii, prin crearea unei literarități  specifice, e drept, mai rar întâlnită, dar care conservă inefabilul autentic al spunerii.  Subiectele tratate dispun de o coerență epică relevabilă. Unele își au izvorul în cărțile veche pe care unii oameni le aruncă la gunoi, precum cea intitulată Cât de gospodar era Ștefan cel Mare (Înțelepciunea domnitorului), sau Lecția de istorie, avându-l ca protagonist pe Mihai Viteazul. Altele trăiesc prin exemplul moral, cum este cea intitulată Copil de suflet, copilul adoptat  fiind cu  mult deasupra celor din familie, prin hărnicie, devotament, exemplu moral. Cu schița La colindat ne reîntoarcem în mediul plin de taină și miracol creștin de altădată, când sărbătorile de iarnă erau un mare prilej de bucurie pentru cei mici și cei mari< de a se revedea în acest situații deosebite. Multe dintre ele apelează la personaje din lumea celor mici, a copiilor, care se comportă după voia sufletului lor, unul dorind a se face cioban (Mă fac cioban, ca uncheșu, doamnă), un altul/ alta  descoperind în grădiniță locul minunat  în care își poate satisface toate visele (Nioka). Sâmburele moral funcționează peste tot, deoarece lumea satului își are încă legi străvechi, bazate pe respect reciproc, într-ajutorare, demnitate, spirit civic, facere de bine. Expunerea întâmplărilor e făcută cu nerv, pe bază de dialog, prin apelul la expresivitatea populară, situațiile conflictuale  redau întocmai unele scene trăite sau născute din observația imediată. Majoritatea personajelor sunt făcute să acrediteze ideile dominante ale unei obști țărănești, bazate pe legi de bună conviețuire statornicite, în care binele, adevărul, respectul față de celălalt funcționează  instantaneu, unii protagoniști  dovedind dragoste și atașament pentru locurile în care trăiesc, pentru natura cu care sunt înfrăți (Răsplata, Păcatul, Roata vieții, Florile și roadele, Globulețele, Rătăceam într-o grădină). Există câteva care ne poartă în lumea basmelor, pe urmele unei fantezii care se folosește de elemente fantastice, și care deschid căile spre spiritul imaginativ al omului obișnuit, tentat să ofere trăirilor explicitări neobișnuite, care se datorează intervenției divine sau a forțelor supranaturale. Nu lipsesc nici accentele critice și caricaturizarea unor indivizi  care și-au pierdut demnitatea sau buna creștere, devenind robi ai unor patimi care îi desfigurează (Banul ochiul dracului). Fără a depăși linia mediană a unei imaginații productive (și reproductive), prozele Nadiei Linul Urian izvorăsc dintr-o mare dragoste față de oameni, din înțelegerea simplă și naturală a  faptelor de viață observate, pe care le trece prin filtrul unei nemărginite sete de viață, a unei înțelepciuni populare neaoșe, a optimism robust, și a unui mare  și definitiv atașament față  de viața de la țară, singura în stare să-i livreze deplina comuniune cu mediul în care există și scrie.

Stilul lor simplu și atractiv merge la inimă.