Un talent confirmat

Se spune că adevăratul test pentru un scriitor este, de fapt, cel de-al doilea volum, iar nu debutul, așa cum s-ar putea crede. Argumente pentru a susține o astfel de idee ar fi destule. (Discuția însă este mult prea amplă pentru a o putea acoperi în spațiul rezervat acestui comentariu.) Dacă lucrurile stau așa, atunci tânărul prozator bistrițean, Cristian Ardelean, (tot de-al nostru e, chiar dacă între timp s-a stabilit la Cluj...) a trecut cu bine această etapă delicată a carierei sale de scriitor. Mărturisesc că eram întrucâtva sceptic că va mai exista un al doilea volum. Dar se dovedește că pentru tânărul avocat, scrisul nu este un moft, ci o vocație. Fapt care nu poate decât să ne bucure.
Romanul „Din oficiu” (Editura Karth, București, 2014) păstrează în linii mari aceeași dezinhibiție narativă pe care am remarcat-o în primul volum. Este o trăsătură importantă a scriiturii lui Ardelean. O manieră aproape ludică de a desolemniza discursul narativ, fapt ce îi conferă o prospețime aparte, facilitând în același timp lectura.
Șăgălnicia tonului narativ, element mult mai pronunțat în „Agenția” (Editura Cartea Românească, București, 2013), conduce invariabil înspre o detensionare a textului. Aspectul acesta, combinat cu o oralitate pronunțată a discursului, creează iluzia îndepărtării literaturii de literatură. Astfel de texte prezintă însă riscul consistent de a fi lipsite de o minimă doză de interioritate, ele putând fi considerate superficiale sau lipsite de orice miză, de-a dreptul. Firește, nu este cazul aici.
Unui tânăr avocat îi este repartizat „din oficiu” cazul unei crime misterioase. Proba cea mai importantă a acuzării pare să fie o carte scrisă de inculpat în care descrie minuțios cum iubita sa este ucisă și tranșată. Lucrurile se complică cu adevărat în momentul în care avocatul află că iubita este cât se poate de vie (și atrăgătoare!) iar toată șarada crimei nu fusese altceva decât o abilă strategie de marketing pusă la cale de către aceasta. Totul pentru ca volumul iubitului său să se vândă.
Pot fi distinse câteva teme de actualitate tratate aici de către romancier. Sistemul judiciar românesc precum un labirint birocratic, adeseori ridicol, condiția scriitorului și a cărților sale în societatea contemporană, degradarea interioară a lumii showbiz-ului, alienarea și singurătatea individului etc.
Față de volumul de debut, „Din oficiu” este un volum mai „așezat”. Șăgălnicia tonului despre care vorbeam mai sus nu mai este la fel de pronunțată. Fără să renunțe la ironie, la sarcasm pe alocuri, autorul își stăpânește ceva mai riguros textul. El nu mai lasă la fel de pregnant impresia scrierii schematice, în grabă pe alocuri. Sigur, aceste lucruri pot fi puse pe seama schimbării registrului narativ. Textul nu se mai prezintă sub forma unei epistole, a unei mărturii scrise în grabă.
Pasajele de narațiune propriu-zisă sunt alternate cu frânturi din romanul scris de Mircea Petrescu. Este vorba de romanul „incriminatoriu”. Ironia este de la sine înțeleasă. Consternarea avocatului, a personajului-narator, este cât se poate de îndreptățită. Un minim bagaj de cunoștințe generale ne va arăta că una este realitatea și cu totul altceva este ficțiunea, literatura. „Un om e în arest pentru că o babă a avut o halucinație sinestezică. și pentru că a scris o carte despre felul în care rentează uneori să-i închizi definitiv gura partenerei de viață și de afaceri.” (p. 23)
Meseria „de zi” a autorului, cea de avocat, face ca notațiile pe marginea sistemului de justiție românesc și a condiției avocatului în lumea de azi să fie cu atât mai savuroase. „Doar că în imaginarul românesc procurorul e un soi de prieten de pahar al Sfântului Gheorghe, încălecat dacă nu pe omnisciență, în tot cazul pe dreptate și omnipotență. Un pumn de zale al legii, care dă peste cap șmecherilor care cred că pot să râdă în fața poporului” (p. 22)
De asemenea, ridicolul ostentativ la care este expus avocatul, consimțind să participe la o emisiune televizată, va întări și mai puternic impresia singurătății personajului, a înstrăinării acestuia. Senzația aceasta a inadecvării individului va persista pe tot parcursul romanului, culminând cu finalul în care, desfigurat, orb, avocatul rămâne în studioul de filmare după ce toată lumea va fi plecat deja acasă. În plus, cecitatea personajului cauzată de explozia unei grenade (realitatea care îi explodează în față, orbindu-l, dar trezindu-l în același timp?) confirmă și permanentizează singurătatea acestuia și izolarea sa.
Situată la antipodul personajului nostru este iubita acuzatului, Carmen. Abilă, șireată, dezinvoltă, atrăgătoare, aceasta își croiește drum în viață profitând de naivitatea, vanitatea sau prostia celor din jur. Ea înțelege că o carte nu se va vinde decât dacă este scufundată în noroiul scandalului. Doar atunci o vom cumpăra, când ea va fi făcut subiectul unor emisiuni scandaloase.
Fără a fi o carte ușoară sau facilă, „Din oficiu” este un roman care se citește ușor. Abordând teme ce ne vor fi frământat și pe unii dintre noi, textul lui Ardelean este un bun prilej de a ne pune întrebări în legătură cu lumea în care trăim. Scrisă într-un ritm suficient de alert pentru a nu obosi, presărată pe alocuri cu o ironie subtilă, cartea este o confirmare a talentului scriitorului.