Viața (re)compusă

Impresia pe care o creează romanul lui Doru Săcărea („Viața la a doua privire”, Editura Charmides, Bistrița, 2015) este aceea că viața este compusă dintr-o suită infinită de puncte (temporale, biografice, așadar și mai ales sufletești) pe marginea cărora textul, literatura poate broda în voie, fără zăgazuri ale memoriei sau de orice alt fel. Astfel că volumul pare o perpetuă sondare proustiană a sinelui, a memoriei.
Îmbinând poezia cu proza, atât în ceea ce privește conținutul ideatic și imagistic, cât și forma însăși a textului (pagini întregi de poezie inserate cu virtuozitate în textul romanului), Doru Săcărea își plimbă cu o mare libertate de mișcare cititorii prin universul aceasta al rememorărilor amănunțite, vii, colorate, muzicale pe alocuri. Un demers consistent, amplu, menit parcă să surprindă chintesența vieții prin (re)parcurgerea ei în scris.
Într-o manieră proprie, autorul conferă o aură aproape sacră conceptului însuși de amintire. Fiecare episod, personaj, imagine sau sentiment rememorat capătă semnificații grave, existențiale iar scrierea lor se transformă sub ochii lectorului într-un soi de (re)trăire. Trecutul devine în paginile cărții un prezent prelungit. Astfel, în mod deliberat, memoria este așezată pe un palier aproape identic cu viața însăși. „Amintirile stau cuminți, clasate pe anotimpuri, zăvorîte în lacrima de sidef care crește anevoie, dar crește, în măruntaiele dintre palmele scoicii...” (p. 48)
Cu adevărat surprinzător este aspectul unitar al romanului, dat fiind caracterul său vădit eclectic, postmodern eclectic, aș spune. Pasaje de narațiune alternează unor fragmente introspective, lirice, la fel cum pagini melancolice, grave, apăsătoare pot să succeadă în mod firesc pagini încărcate de un fin umor, ludice, șugubețe. O îmbinare așadar de stiluri, procedee, tonalități și chiar genuri literare diferite. Cu toate acestea, insist, impresia cititorului după lectura cărții va fi aceea a unității, a unui corp indivizibil. În fond, viața însăși este un proces, o succesiune de momente și evenimente distincte, unice.
Tot de un postmodernism fățiș par să țină și „Notele” abundent utilizate de narator în scopul limpezirii sau chiar îmbogățirii înțelesurilor. Dar pe lângă rolul acesta de adjuvant narativ, pasajele de acest fel (în mod echivoc și complice trecute între paranteze...) servesc de cele mai multe ori ca excelent prilej de condensare ideatică, de esențializare a înțelesurilor, precum și de detensionare generală, printr-o relaxare vădită a tonalității și limbajului. Iată un fragment dintr-o astfel de notă: „... risipind realitatea pe imaginar, priivind ca prostu’, ‹‹într-un mod neobișnuit, la atâtea lucruri obișnuite...››, ’ntr-acest tot timp eu smirnă stăteam, nemișcat, ‹‹abstras››, singura soluție posibilă care mi-a trecut prin minte pentru ca totul să nu dispară. Da, mi-era că o cam luasem binișor razna prin lumea aceea plină de detalii infinitezimale.” (pp. 282-283)
Consider, la rândul meu, că „Viața la a doua privire” este un roman mai apropiat parcă poeziei decât prozei în accepțiunea comună a termenului. Dincolo de aspectele formale (discutate deja aici, dar care nu ar fi fost necesar să conducă la concluzia enunțată anterior...), există senzația subtilă, inefabilă, dar permanentă, în același timp, ce însoțește lectura, că textul lui Doru Săcărea transmite mai mult, că avem de aface cu înțelesuri mai profunde, mai subtile, care mai degrabă transpar decât sunt enunțate, fie și indirect.
Firește, de cele mai multe ori, amintirile noastre se leagă de cei din jur. Iar dintre aceștia, cei mai vii în memorie sunt prietenii, cei apropiați. Dar nu la prietenii descriși aș vrea să mă refer aici, ci la prietenia ce reiese din rândurile autorului, la sentimentul confortabil că în lume a existat și există prietenie.
Un alt aspect semnificativ al scriiturii lui Doru Săcărea îl reprezintă limbajul însuși. Vorbim aici de o scriitură vie, încărcată parcă de energiile evenimentelor redate. Limbajul naratorului pare să se muleze pe esența momentului prezentat, nu doar să-l reprezinte. Astfel că relația reprezentant-reprezentat este în mod intrinsec liberalizată, grație capacității autorului de a-și adapta limbajul utilizat la eveniment. Un demers narativ, altfel încărcat de riscuri și capcane, căruia scriitorul îi face față cu succes și într-un mod cât se poate de natural. Nimic nu frapează bunăoară, atunci când vocea naratorială, descriind copilăria la bunici, recurge la graiul regional, cu toate caracteristicile lui: „Mi-l amintesc apoi făurind butoiașe din lemn de dud care dădea țuicii o culoare galbenă, nobilă sau din stejar în care vinul se păstra cel mai bine. Duhănea pînă i se stingea mucul sfîrîind în mustața îngălbenită. Cu degetul mic, scutura cu stil, oarecum domnește, scrumul pestriț. Harnic, fără să mocoșească, sămălea bine totul, lua măsuri cu țolștokul și le trasa cu plăivas roșu, (...).” (p. 108) Iar amintirea bunicului pare mult mai vie, astfel descrisă.
Deși exercițiu proustian, după cum am mai spus, volumul acesta nu exclude livrescul din paginile sale. Dimpotrivă, aș spune. Cele două paliere se îmbină într-o manieră armonioasă. Dovadă în această direcție stau prietenii imaginari ai copilăriei, dar mai ales cei ai maturității – a se vedea lunga listă de autori din încheierea volumului, toți prezenți în paginile sale prin trimiteri mai mult sau mai puțin directe.
În final, aș remarca și sublinia intenția scriitorului de a cuprinde viața între copertele unui singur volum. Aș spune chiar că „viața privită a doua oară” este viața însăși, căci această a doua privire (demers mnemonic, altfel) este tot acest amplu și minuțios proces de căutare și descoperire a sinelui. „A fost însă foarte important că ‹‹am încercat să merg către mine›› și că m-am apropiat măcar puțin”, scrie autorul la pagina 442. Aici, cred eu, se găsește cheia acestei cărți, în intenția creator-introspectivă de (re)descoperire a sinelui, făcând recurs la memorie.