Viaţa ca o ghilotină... zilnică

Cel de-al zecelea volum („prunc de spirit”...) care îi vede lumina tiparului bârlădeanului Iorgu Gălăţeanu, medic de profesie (nota bene!), se distanţează cumva de seria narativă iniţiată de Iubire imaginară (Editura Sfera, 2001) şi Blestemul plopilor (Editura Junimea, 2003). Nu putem să nu atragem atenţia din capul locului asupra hărniciei şi rodniciei scriitorului Iorgu Gălăţeanu: zece volume de poezie şi proză în doar unsprezece ani!
Sub ghilotina vieţii... (Editura Cronica, Iaşi, 2011), volum la care vom face referire în comentariul de faţă, este atipic pe undeva, spuneam, în creaţia romanescă a autorului. Acesta se îndepărtează de social, apropiindu-se mult mai mult de funcţia introspectivă a creaţiei. Cartea are puternice valenţe autobiografice, ea constituind o sondare a sinelui, o analiză a propriilor gesturi existenţiale atunci când fiinţa este pusă în faţa celei mai mari încercări a vieţii: moartea.
Avem aşadar povestea unui cuplu măcinat de efectele bolii atât a soţiei (Elvira suferă de cancer), cât şi a soţului (problemele de inimă ale lui Alexandru). Dar nu acesta este nucleul propriu-zis al romanului, ci tocmai felul în care cei doi îşi duc existenţa, purtând pe umeri povara maladiei. Vom vedea în continuare că deşi un roman al suferinţei acute, cartea lui Iorgu Gălăţeanu nu este lipsită de un soi de optimism latent ce pare să reiasă din gesturi mărunte, aparent lipsite de importanţă.
Dacă există un personaj principal în volumul de faţă, aceea este boala însăşi. Faptele, vorbele, gândurile Elvirei sau ale lui Alexandru par în permanenţă trecute prin sita conştiinţei propriei boli, sau a bolii celuilalt. Dacă în debutul romanului îngrijorarea cu care soţul îşi aşteaptă soţia să ajungă acasă, felul în care o petrece cu privirea până la uşă , vorbele copilăroase cu care o întâmpină pot părea nefireşti, avansând cu lectura ne vom da seama că boala Elvirei justifică în mod aproape firesc toate acestea. Altfel ne comportăm cu cei bolnavi, altfel vorbim cu aceştia şi aşa mai departe:
„- Gata, auraş scump, îţi trece în câteva secunde. Lasă-mă un pic să-ţi mângâi fruntea şi tâmplele, o să-ţi facă bine, ai să vezi. Nu spune nimic, ai puţină răbdare, potoleşte-te, alungă furia, fată dragă!” (p. 91).
Boala însă nu presupune încheierea vieţii, ci doar alterarea acesteia şi desigur, punerea ei sub semnul iminenţei morţii. Existenţa celor doi soţi (a niciunuia dintre ei!) nu mai poate fi aceeaşi după momentul declanşării bolii Elvirei. Efectele morale ale degradării sale fizice nu pot fi contracarate decât de afecţiunea şi devotamentul soţului. Iată reacţia acestuia în momentul în care îşi găseşte soţia smulgându-şi ultimele smocuri de păr din cap: „Dumnezeu l-a întărit instantaneu, i-a dat puteri să nu reacţioneze isteric şi să întrebe suferinda care, goală, goluţă stătea în fund în apa călduţă şi fără să scoată o vorbă, doar în hohote de plâns, nervoasă, îşi smulgea cu degetele mâinilor ultimele smocuri din fosta podoabă capilară. Împietrit de calm, îmbinând gesturile braţelor cu tandreţea sufletului suferind, soţul s-a adresat în timp ce-i săruta pielea rozie de pe creştet, (...)” (p. 207). Dar sudura afectivă a cuplului nu este suficientă pentru a preveni o oarecare izolare a acestuia de social. Singurele fiinţe acceptate permanent în preajma lor sunt cei trei căţei.
Cei doi se transformă într-un fel de cuplu primordial care se descoperă unul pe celălalt, fiindu-şi mereu alături, sprijinindu-se, ajutându-se. Un model de umanitate, înainte de orice.
Din punct de vedere narativ Sub ghilotina vieţii... pare compus dintr-o lungă suită de momente voit dilatate, disecate parcă sub ochii cititorului. Dialogurile sunt şi ele ample, amănunţite. Agonia personajelor pare să se răsfrângă asupra naraţiunii, a textului în ultimă instanţă. Apare astfel o anume lentoare nu doar în modul de a vorbi al personajelor, ci şi în naraţiunea propriu-zisă. Lucru care nu face decât să accentueze impresia de text molcom, scris pe îndelete. Din punctul acesta de vedere, credem noi, Gălăţeanu atinge un anume punct al maturităţii narative, acela al autobiografului care nu cade în păcatul spectaculosului. Chiar dacă vorbim despre un roman (cu toate elementele specifice speciei), textul lasă mai degrabă impresia unei destăinuiri, în ciuda persoanei a III-a a naratorului.
Sub ghilotina vieţii... este o carte care se parcurge cu fruntea încruntată. Este o carte despre suferinţa omului în lupta sa cu boala, dar mai ales despre felul în care trăim atunci când fiecare zi este o nouă bătălie pe care suntem nevoiţi să o dăm. Or, insistăm noi, acesta este meritul esenţial al romanului: ne ajută să înţelegem faptul că boala reprezintă suferinţă aproape continuă, ea devine parte chinuitoare a rutinei zilnice. Agonia devine parte din tot ceea ce facem, din viaţă: pregătirea meselor, hrănirea câinilor, tratamentele, controalele medicale, drumurile făcute către şi dinspre diferite spitale, etc.
Spuneam însă că în ciuda tuturor acestor lucruri, mesajul din spatele rândurilor acestei cărţi este unul cumva optimist. Pe lângă suferinţă de zi cu zi, ea ne mai vorbeşte şi despre devotamentul soţului, despre puterea celor doi de a continua graţie credinţei în Dumnezeu, a increderii în medicină, în oameni. Dar mai ales graţie dragostei.