Cum să râdem amar...

Este neîndoios faptul că romanul lui Daniel Bănulescu, „Te pup în fund, Conducător Iubit” (Editura Charmides, Bistrița, 2013) este unul expus polemicii. Tonul șăgalnic și chiar derizoriu pe alocuri cu care este scris ar putea inflama spirite ceva mai rigide și inflexibile în ceea ce privește atrocitățile și opresiunea comunismului la noi în țară. Dar vorbim despre viziunea unui scriitor asupra lumii. Or, cu felul în care vedem lumea nu se poate polemiza!
Apoi, mărturisesc că lectura volumului m-a dus cu gândul mai degrabă înspre textele prozatorilor sud-americani (cele în care într-o aură de indicibil sunt redate portrete memorabile ale tiranilor și chiar atmosfera inefabilă de opresiune) și chiar înspre Bulgakov, decât înspre o încercare tipic balcanică de a transpune într-un plan ludic un moment sau altul al istoriei. Dincolo de aparența aceasta de sarcasm, de teatru absurd, de întorsături ghidușe de frază, peste narațiune plutește un aer greu, de societate sufocată, de istorie ce asuprește.
Dar pentru atari concluzii este nevoie de abilitatea de a privi „dincolo” de un prim (și de cele mai multe ori – superficial) strat al lecturii! Treabă îngreunată într-o oarecare măsură de facilitatea soresciană cu care autorul mânuiește limbajul (argoul, în toată splendoarea sa caustică), extrăgând rezerve comice din te miri ce întorsătură de frază. Maestru al dialogurilor, Bănulescu reușește să alăture sclipirilor narative, un farmec al replicilor personajelor nu mai puțin fulgurante și comice, de cele mai multe ori. Memorabile câteva dintre „spusele” hoților, care cu multă condescendență îți propun favoarea de a-ți sparge apartamentul, doar pentru a te putea mândri cu onoarea de a fi fost jefuit de un maestru al acestei îndeletniciri.
Dar toate aceste prime impresii, spun încă o dată, distrag atenția lectorului de la consistența substraturilor! „Te pup în fund, Conducător Iubit” este o remarcabilă utopie neagră, în ciuda abundenței elementelor satirice, comice etc. O frescă, dacă doriți, a unei societăți măcinate intrinsec de absența libertății individului, a unui popor sufocat.
Și nu întâmplător folosesc termenul frescă. Avem în romanul lui Daniel Bănulescu de toate: hoți șugubăți puși pe șotii și dizidență, un Conducător aproape mefistotelic (pot fi creionate câteva linii bulgakoviene în acest sens...), ofițeri ai securității supuși, dar vicleni în obediența lor exacerbată, un intelectual măcinat de crize existențial-amoroase etc.
Chiar dacă efortul narativ nu este în mod special îndreptat în acest sens, nu pot să nu remarc câteva trăsături ale lui Nicolae Ceaușescu, așa cum reies ele din textul discutat aici. Trebuie evidențiat tonul aparent destins cu care este realizat crochiul. Tiranul aproape că pare simpatic! Cu slăbiciunile sale, cu melancoliile sale, cu doza de dragoste paternă inerentă cu care orice despot își privește și conduce poporul, cu naivitatea sa aparentă. Sarcasm cât încape! Căci iată, dincolo de toate acestea: „Nicolae Ceaușescu stă cu bocancul apăsat nu numai asupra grumazului meu, ci asupra grumazului a douăzeci și trei de milioane de români. Nimeni nu izbutește să se ridice și să fugă. Ori de câte ori ne întindem brațele pentru a ajunge la ceva hrană, căldură sau la un grad de libertate mai mare, Brav Conducător ne trosnește peste ele cu o țeavă de plumb.” (p. 146)
Un aspect esențial al scriiturii romancierului este, pe lângă senzația că citești pe alocuri o piesă de teatru, cel poetic. Dozat în bună măsură suficient pentru a nu aluneca într-o notă derizorie, fapt ce ar îngreuna semnificativ lectura, poeticul irupe pe alocuri sub forma unor imagini încărcate de simboluri. Măturica, numită „poporul român” cu care Ceaușescu se scărpina la fund, câinele „dizident fără voie” sfâșiat de labradorii președintelui, fotoliul „nevrotic” al naratorului care își dorește cu tărie să îi fie aduse femei și exemplele ar putea continua.
Dar „umanizarea” aceasta prin sarcasm, ridicol și comic amar a unei lumi degradate nu face altceva decât să accentueze paranoia inexplicabilă care a stăpânit societatea română sub comunism. Putem să ne vindecăm de bolile trecutului și luându-le peste picior. Atâta cât putem fiecare!
Deși scrisă cu un ton (bine disimulat, ce-i drept...) amar, caustic pe alocuri, „Te pup în fund, Conducător Iubit” este o carte ce poate fi citită cu plăcere. Sclipirile ingenioase ale narațiunii fac medicamentul acesta cu un gust neplăcut mai ușor de înghițit.