E dreptul meu să știu adevărul!

,,Simbad corăbierul,,  autori :Francisc Păurariu și Tudor Păcurar, Editura Vatra Veche, 2019.

Cu un titlu de carte ce te duce  cu gândul mai degrabă la aventura basmului, fantasticului cu tușe orientale, volumul,  ai cărui autori sunt Francisc Păcurariu și Tudor Păcuraru,  este o proiecție cu locuri și oameni care au făcut Istorie, în vremea războiului-rece.  Trecute prin filtrul timpului, dar fără să le deformeze în rolul lor socio-istoric, întâmplările povestite în cartea de față, conțin, în parte,  pagini care au stat mult timp în doasare cu mențiunea ,, strict-secret,,.

,,Simbad  corăbierul,,   este o carte structurată pe dialogul aparent lejer, dintre două persoane ( personalități) care se cunosc suficient de bine pentru ca interferența dintre idei să se facă spontan, cu ușurință, dar fără să se scape din vedere momentele cheie ale ,,aventurilor,, prin care ,,Simbad,, - în speță,  diplomatul Francisc Păcurariu, trecuse, așa cum spuneam, în plin război-rece. Dialogul dintre tată și fiu este de-o sinceritate frustă, cu nuanțe filosofice de înaltă ținută intelectuală și care, cotrastează ( dar nu deranjează) cu perioada istorică aparent cenușie, obsucră prin care trecea România.

Nu știu, ca scriitorul și diplomatul de carieră,  Francisc Păcurariu să fi ținut un jurnal personal în anii  în care a fost la ,,post,, la o seamă de ambasade ale României, pe atunci România fiind integrată și etichetată ca  componentă sigură, dură a ,,lagărului socialist,,. Privind în urmă, cunoscând  bine opera sa,  personal nu cred că, înafară de însemnările de autor care au dus la scrierea celebrului roman ,, Labirintul,, , la volumele de poezie modernă pentru timpul acela, la cartea document-istoric ,,Românii și ungurii, de-a lungul istoriei,, etc. Etc., nu știu ca Francisc Păcurariu  să fi ținut un jurnal clasic.  Om de cultură în adevăratul sens al cuvântului, absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, cu ținută verticală, poliglot și având harul observației și a scrisului, și-a dedicat viața diplomației române. După toate sursele, F.P. a acționat mereu cu tact și profesionalism, cu talent de mediator, curajos și responsabil. A trăit momentele istorice direct, pe muchie de cuțit.

 Parte din memoriile sale ( scrise sau necrise)  se regăsesc aici, în volumul ,,Simbad corăbierul,,. Sunt  povestiri pe care dacă ai prins a le citi, nu lași cartea din mână, până nu ajungi la ultima filă.

 În Conflictul mondial, din perioada aceea, de amenințări  serioase cu bomba atomică,  cu escaladarea conflictului dintre Est și Vest, echilibrul negocierilor politice dintre coloșii momentului înarmați până-n dinți, părea a fi imposibil de realizat. România era  ca un soi de punte de legătură, de înfiripare a negocierilor diplomatice și care, până la urmă, au făcut să fie evitată o catstrofă.

Într-un conflict cum ar fi fost cel care se prefigura, nici comunismul, nici capitalismul nu ar fi avut șansă de supraviețuire.  Diplomația românească , prin intervenția și relațiile umane ale câtorva diplomați, printre care și Francisc Păcurariu, a avut un rol activ,  benefic,  un rol ce nu poate fi contestat indiferent de orientarea și timpul politic.

Martor  direct al  evenimentelor din Ungaria din anul 1956, Francisc Păcurariu ,,povestește,, cu detașarea care se datorează trecerii timpului ( de la contrarevoluția maghiară), redă întâmplările ,  în tușe sigure , conturând un rezumat simplu, pe înțelesul noastru, al celor care nu am avut toate informațiile  ,,la cald,, sau am primit datele distorsiaonat. Un rol important în derularea acestui ,,film,, îl are și Tudor Păcuraru, care  pune întrebări ,,incomode,, sau vine cu detalii în oglindă, preluate din datele oficiale, din pressa vremii. Francisc Păcurariu percutează, își amintește în detaliu fapte memorabile pentru Istoria Europei. Dar, dialogul așa cum îl citim în aceste pagini , este rezultat am memoriei fascinante a lui Tudor, care  nu a lăsat ca vremea și evenimentele să-i șteargă din minte  toate discuțiile pe care le-a purtat cu părintele său, pe vremea când acela mai era în viață. Tudor nu a lăsat să-i scape nici un detaliu din ceea ce Francisc Păcurariu i-a povestit cu atâtea și atâtea ocazii. A înregistrat nu doar decorul în care au avut loc întâlnirile, o grădină de vară boemă etc, dar și gesturile, starea de spirit a tatălui său, care retrăia amintirile, în confesiunea pe care i-o făcea fiului său.

Multe dintre întmplările ale căror personaj principal, sau martor la prima mână,  este chiar Ambasadorul Francisc Păurariu, îi sunt cunoscute fiului său, de aici și acuratețea redării.

Tudor își amintește de o întâmplare  din copilărie, de pe vremea  când  tatăl său era la post  la Ambasada României din  Argentina. Aici, amintirile interferează, dau veridicitate cazului.  Conflictul dintre Amasadă și   grupul de foști legionari, care se refugiaseră din Romnia, în America Latină. Să nu uităm că era  imediat după Război și răzbunările de tot felul erau reale, nu filă de roman.

Subiectul acesta face obiectul următorului capitol al cărții. Povestirea are toate ingredientele pentru a fi exceșentă, dar nu este doar literatură bună, este realitate. Întmplări adevărate, cu spioni,cu  ucigași de profesie , cu viața familiei Păcurariu trăită cu sufletul la gură. Francisc Păcurariu Ambasadorul, conștient de rolul pe care îl avea, își făcea datoria în fața Istoriei. Spun vorbe mari? Poate sunt un pic subiectivă doar, dar nu voi intra în detalii, decupând scene demne de-a fi reținute în galeria diplomației de elită, și în care Francisc Păcurariu și-a făcut numai datoria.

 Cartea de față  a fost scrisă pentru a fi citită, și eventual comentată, tema  fiecărui capitol în parte constituind parte din eșafodajul pe care s-a ridicat, din genunchi, în picioare, România. Apoi...s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc udate de ploaie.

Sunt aici povestiri fascinante,  personaje și fapte reale care pun carne pe oasele unor vremuri de care, vrem sau nu vrem, e musai să ne amintim asumându-ne greșelile dar și reușitele, așa cum au fost, păstrând proporțiile.

De fapt, nici nu sunt ,,povestiri,,. Sunt destăinuiri, sunt spovedania unui Om care nu a reușit să spună Totul în timpul vieții.

Legătura de sânge dintre cei doi coautori face ca scriitura cărții să fie mai mult decât agreabilă. Cu un spirit de detectiv  inteligent, Tudor Păcuraru pune întrebările care au menirea de-a potența destăinuirea lui Francisc Păcurariu. Una peste alta, cartea are  farmec, deși întâmplările la care se face referință sunt la limita dintre viață și moarte, personajele, politice,   de la nivel înalt, din ambele tabere, capitaliști și comuniști, fac un joc nu o dată de cacealma, caută punctul slab al adversarului,  lovesc sub,, centură,, ...

 În acest cotext istoric, de după al Doilea Război Mondial, rolul diplomatului Francisc Păcurariu este extrem de important pentru România, pentru Patrie, și nu este vorba aici despre clasa și perioada politică, comunistă, ci despre fibra Națiunii Române.

 Povestirile, ca într-un tir de foc încrucișat, între cei doi, tată și fiu, chiar dacă în parte sunt rodul unui dialog din amintire, odată ce au fost adunate și publicate între două coperte, devin piese de rezistență, detalii care lipseau dintr-un puzlle  pe care au încercat, și încă mai încearcă, să-l cumpleteze istoricii și pseudoistoricii zilei.

Cartea ,,Simbad corăbierul,,  / cu o grafică elegantă, într-o ediție îngrijită de scriitorul Nicolae Băciuț, ( cel care semnează și Postfața) a apărut recent la Editura Vatra Veche din Târgu Mureș, ca un semnal nu doar literar ci și politic-istoric, de restabilire a valorii umane și profesionale a unui scriitor care, deși  aflat în epicentrul evenimentelor politice  din perioada comunismului dur, a știut să-și păstreze verticalitatea, să-și servească Țara cu demnitate.

Scriitor de prim eșalon, diplomat impecabil, Francisc Păcurariu și-a câștigat dreptul de-a fi personalitatea al cărei  centenar nu poate trece neobservat.   La începutul anului 2020 se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa.

Francisc Păcurariu își are rădăcinile  la Teaca , județul Bistrița Năsăud,  peste deal de  satul meu, Archiud. Teaca, satul pe care l-a nemurit   în  romanul său ,,Labirintul,, .

Eu l-am văzut pe uriașul Francisc Păcurariu, pentru prima oară, în ograda părinților săidin Teaca, pe când eram prea mică  pentru a  descifra alfabetu și a ști ce înseamnă să fii ambasador și sciitor. În răstimp i-am citit cărțile și m-am mândrit  cu numele său.

 L-am revăzut după mulți, mulți ani, în casa familiei Păcurariu din strada Heleșteu. M-a fascinat statura, privirea cu care căuta să vadă dincolo de ceea ce afișa  persoana din fața sa. Mi-a oferit, cu autograf, generos, ultimele cărți care îi apăruseră ( Românii și maghiarii, de-a lungul Istoriei,, și Solstițiul de iarnă,, (poezie). Apoi, într-o vreme, pe când mă grăbeam să ajung la Redacția în care lucram ( la Casa Presei din București) , uneori, diminețile devreme, îl vedeam de departe pe aleile  din jurul Parcului Herăstru, cu pălărie și baston,plimbându-se gânditor.

 Sunt imagini care mi-au rămas ca un semn că nimic în viață nu e întâmplător.