EDITORIAL de Andrei Moldovan: Transparenţă şi opacitate

Ce ar putea fi poezia?
Iată o întrebare cu un număr nelimitat de răspunsuri. Dintre multele definiri posibile, îmi face plăcere să îmi amintesc de întâmplarea pe care o relata cu mulţi ani în urmă un confrate, poet, o povestioară demnă de rememorare. Se zice că Rainer Maria Rilke, în drumul său zilnic de la locuinţă spre biroul unde îşi exercita slujba de secretar al sculprorului Rodin, traversa o piaţă în care, una cu peisajul, era nelipsită o cerşetoare. În una din zile, poetul s-a oprit în faţa ei şi, cu un gest natural, i-a aşezat în faţă un superb trandafir, apoi, discret, şi-a văzut de drum. Din ziua aceea nimeni nu a mai văzut-o pe cerşetoare. Spunea prietenul meu, pe bună dreptate, că poezia este acel lucru fragil, aparent neînsemnat, dar care ar putea cutremura fiinţa din interiorul ei. Pornind de aici, nu doar anumite întâmplări, cunoscute unui număr restrâns de indivizi, ci chiar istoria oferă destule exemple în care literatura, îndeosebi poezia, se dovedeşte uneori de o forţă greu de prevăzut.
Oricum am lua-o, propunerea de definire de mai sus rămâne una metaforică, deşi frumoasă, dar e mai puţin măsurabilă. Critica literară, teoreticienii s-au apropiat de definiri mult mai palpabile conturând nemăsurabilul în termeni ştiinţifici. Sunt deseori amintite calităţile limbajului poetic, printre care ambiguizarea şi transparenţa. Dacă ambiguizarea este percepută mai uşor, în sensul că realizează o trecere dinspre particular spre universal, dinspre aspectul unic spre cel general valabil, ceea ce permite o polivalenţă a textului poetic tradusă prin posibilitatea de identificare (regăsire de sine) a cititorilor, dincolo de spaţiu şi timp, în textul poetic, transparenţa e mai puţin luată în seamă, prinsă în tiparele sufocante ale limbajului comun, cititorul fiind cu greu convins să îl depăşeasă.
În realitate, lucrurile sunt mult mai simple şi la îndemâna oricui. Dacă admitem că autorul comunică prin imagini poetice, simţim nevoia să percepem lumea de dincolo de imagine, lume pe care o bănuim a fi şi a noastră. Textul poetic este aidoma unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea. Geamul poate să fie neted sau cu denivelări, poate fi limpede sau marcat de diferite culor, poate fi chiar ciobit. Oricum, dincolo de el se dezvăluie imaginile unui univers, fie ele fragmentate, limpezi, colorate în diferite nuanţe, mai senine sau mai sumbre, distorsionate, mai mici sau mai alungite, ca într-un basm, dar care ar putea să fie asemeni celor pe care le purtăm în propria-ne fiinţă, cu care ne-am putea identifica (mai ales spiritual) sau nu.
În schimb, dacă prin geamul acela pe care am convenit să îl numim text poetic nu se vede nimic, oricât ar fi el de spectaculos şi cu oricâte podoabe l-am împovăra, se cheamă că versurile sunt opace, adică nu prezintă nici cel mai mic interes pentru cititor. Ornat din belşug, cu imagini şocante deseori, cu un curaj lingvistic ce se vrea suficient sieşi, fără a lăsa să se vadă ceva dincolo de el, nu reuşeşte să comunice, pentru că nu are ce propune.
Lipsa de transparenţă, opacitatea reprezintă una dintre bolile grave ale diletantismului poetic, diletantism care se răspândeşte azi tot mai mult, pe de o parte datorită mijloacelor de comunicare tot mai perfecţionate şi mai ieftine, lucru de înţeles, pe de altă parte, unei toletanţe crescânde a unor oameni de cultură (decidenţi), lucru de neînţeles. Voi reveni cu exemple concrete.

Andrei Moldovan