Editorial de Menuţ Maximinian: Literatura, cu mască şi fără mască

Primăvara îşi aşterne covorul verde peste lume, iar noi, purtând în dreptul inimii Mărţişorul, devenim optimişti, cu gândul că soarele va aduce iar zâmbetul sub măştile pe care le purtăm, exact de un an. Având în trecut culorile alb şi negru, firul Mărţişorului era tors dintr-un caier al vremii de Baba Dochia, având o funcţie cosmogonică, fiind împletirea dintre vremea bună şi cea rea, dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte, fiind legat la mână, la gât sau la piept. Se purta nouă zile pentru a-ţi aduce noroc, ferindu-te de boli, iar mai apoi se punea într-un pom roditor pentru a fi bogat precum acesta.
Am păstrat tradiţia şi ne-am ales câte o Babă, din cele nouă, cu gândul că în 2021 lucrurile vor sta altfel, că vor dispărea furtunile şi va veni soarele. Din martie anul trecut, un personaj asemuit unui căpcăun din basmele noastre a pus stăpânire peste pământ, închizându-ne cu toţii în case de frica lui. Cine s-ar fi gândit că într-o societate cu cele mai înalte tehnologii nu vom face faţă şi că lumea va îngenunchea în faţa coronavirusului? Cu greu am reuşit să ne revenim şi să gestionăm, pe cât posibil, situaţia, economia lumii îngheţând, iar noi numărând morţii și plângând când nu am putut să conducem pe ultimul drum pe cei dragi.
În vremuri de restrişte, literatura a rezistat, scriitorii transmiţând de acasă mesaje de solidaritate cu lumea. Deşi nu au mai fost văzuţi în cetate, iar cititorii nu au mai asistat la târguri de carte, izolarea nu a reuşit să pună lacătul pe proiectele acestora, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu sălile de spectacol, fie că vorbim de operă sau de teatru. Ştiut fiind faptul că scriitorul este în general solitar şi că apariţia în lume nu are prea mare relevanţă pentru el, din atelierul de creaţie acesta a trimis spre publicul cititor noi cărţi demne de luat în seamă. Merită văzută, în acest sens, vitrina cu cărţi noi din 2020, accesibilă pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, despre care preşedinta Irina Petraş spune că este dovada că scriitorii „au umplut anul golaş cu multe cărţi bune”. Încă o dovadă că scriitorul, prin creaţiile sale, aduce un plus societăţii pe care o recreează, aşezând-o în cărţi ce vor dăinui peste timp ca un mesaj al unei epoci.
Conform studiilor sociologice realizate în acest an al virusului, s-a constatat faptul că românii au citit mai mult, deşi nu ştim dacă să ne bucurăm pentru aceste lecturi de ocazie sau să ne propunem să câştigăm cititori care să rămână fideli literaturii române pentru că, în continuare, am rămas în coada clasamentului european la cumpărarea de cărţi, dar în topul fumătorilor. Că o carte nu costă cu mult mai mult decât un pachet de ţigărişi că oricine şi-ar permite achiziţionarea celor mai importante apariţii editoriale e o altă problemă.
În acest an în care s-a stat mult în casă, politicienii au fost cei care au transmis mesaje vrute şi nevrute, fiind personaje, alături de CoVid-19, într-un film prost, demn de „Zmeura de Aur”, ce părea că nu se mai termină. Spun asta nu din prisma mesajelor transmise, ci prin pocirea limbii române care, săraca, dacă ar putea, auzind cum se exprimă conducătorii noştri, şi-ar face bagajele şişi-ar părăsi pentru o perioadă patria, ducându-se la surorile ei din neamul latin. Avea dreptate Irina Petraş când spunea că limba este „mereu mai deşteaptă decât vorbitorii ei”. Şi pentru că a fost un an fără evenimente, pseudoscriitorii, dacă nu şi-au mai putut face lansări de carte în care să fie lăudaţi de neamuri, au găsit alte metode de a se promova, prin reţelele de socializare care suportă, la fel de mult ca şi hârtia, toate inepţiile acestora. Am constatat faptul că, la fel cum muzica noastră este umbrită de ritmurile occidentale, masele aplaudând zgomotul nu liniile melodice şi textul, în literatură, poezia proastă, care nu are vibraţia creaţiei, are aplaudacii ei. Îmi spunea un „scriitor” ce şi-a trimis zecile de cărţi la toate revistele literare din ţară, după ce a văzut că nu are ecouri, că nu-l interesează critica literară şi că totul se face pe „pile”. Dar că şi-a depus dosarul de mai multe ori pentru a intra în breasla profesioniştilor, de fiecare dată fiind respins pentru că nu avea operă, ci doar diplome fără nicio valoare, cumpărate în urma participării la fel şi fel de antologii editate cu taxă de participare (precum dau maneliştii buni să apară la posturile TV) nu a mai spus colegul nostru. Criticii sunt la fel ca doctorii, nu îşi pierd timpul cu cărţi proaste, le lasă să piară singure în negura timpului, ştiut fiind faptul că opinia lor, inclusiv negativă, până la urmă tot promovare e. Dacă va constata că nu mai e nicio şansă de „vindecare”, nu va interveni în text pentru a-l analiza (diseca). Am proaspătă lectura din volumul Ochii minţii, în care Irina Petraş spunea că, precum un clinician, criticul ţine seama „de semnele pe care le identifică el însuşi, semne care pot corespunde simptomelor”.
Am aflat că, dacă-i dai un set de cuvinte, printr-un program, calculatorul îţi poate creiona un text. Însă cât de literar este acesta? Poate înlocui scrisul trecut prin sufletul scriitorului? Cu siguranţă, nu. Graniţa dintre textul literar şi nonliterar este subţire precum aţa invizibilă dintre viaţăşi moarte. Totuşi, ea există.
Interesant este faptul că mulţi dintre cei care forţeazăporţile literaturii fac totul pentru a fi luaţi în seamă. Inclusiv doctorate pompoase, în multe cazuri ușor de aşezat sub semnul plagiatului. Are un text, în „România literară”, criticul Nicolae Manolescu despre cum se face o teză de doctorat, despre alegerea temei, problema originalităţii, cunoştinţele prealabile şicreşterea bazei bibliografice prin intermediul internetului, ceea ce a facilitat plagiatul. E adevărat că azi plagiatul se poate verifica mult mai uşor, existând soft-uri în acest sens, însă câţi în trecut nu or fi ajuns doctori copiind din tezele înaintaşilor lor! Se aflau pe piaţa ascunsă astfel de teze literare, nu trebuia decât să schimbi titlul şi câteva fraze şi deveneai doctor în literatură. La un moment dat, a fost plină ţara de doctori. Are dreptate Nicolae Manolescu când spune că „rolul conducătorului devine un element esenţial de natură etică: el nu se poate deroga de la răspunderea care-i revine pentru acurateţea ştiinţifică a tezei. Felul cum au reuşit atâtea sute, poate mii de teze să ocolească această obligaţie deontologică rămâne... de neexplicat”. De la susţinerea doctoratului până la apariţia unei cărţi nu este decât un pas pentru că, la fel ca-n muzică, nici la edituri nu mai există comisii de specialitate. Şi dacă tot a trecut prin filtrul susținerii în fața unor profesori universitari, de ce să nu avem încredere în aceştia?
Cu bune şi rele, primăvara a bătut la fereastra sufletului nostru. Cu mască sau fără mască, literatura îşi continuă drumul pavat cu succese sau cu insuccese.