La mulţi ani ! Irina Petraș, un spirit cu carte, făcut pentru carte. Gânduri de la scriitori

Menuț Maximinian

Irina Petraş, scriitorul din centrul Cetăţii

Un om veselos şi luminos este Irina Petraş, mereu cu poveştile la purtător, scoţându-le parcă dintr-o carte ce ne ajută să călătorim spre zări necunoscute şi chiar să pătrundem într-o lume ascunsă într-un colţ al sufletului. Pe cât de amuzante sunt discuţiile legate de întâmplările din viaţa de zi cu zi a omului pornit de pe meleaguri sibiene şi stabilit în inima Transilvaniei, pe atât de serioasă este partea legată de literatură. Criticul literar nu lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte valoarea literară a unui text. Îmi aminteşte cumva de zicerea de la întâlnirile Cenaclului Saeculum: „Câtă prietenie atâta exigenţă”. Irina Petraş ştie să separe poveştile de valorile literare, nefăcând compromisuri. Am observat însă că, deşi este o gazdă primitoare, saloanele Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj fiind deschise pentru toţi membrii, prietenii pe care şi-i ţine aproape au şi valoare literară, confirmându-se în cazul ei zicala „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Irina Petraş readuce în centrul cetăţii scriitorul, al cărui cuvânt este important dincolo de vremuri. Dacă mai adăugăm proiectelor literare şi cele legate de pictură, putem spune că Irina Petraş trăieşte pentru artă pe care o oferă apoi spre marele public. Bogăţia faptelor culturale pornite din inima Irinei Petraş, trecute apoi prin ochii exigenţi ai minţii stau mărturie pentru acest lucru. Nu-i plac aniversările pompoase, preferând lucrurile fireşti, naturale. Nu există număr din Răsunetul cultural peste care Irina Petraş să nu arunce o privire înainte de tipar şi să nu ne ajute cu corectura şi sfaturile omului cu experienţă. Nu şi de această dată pentru că privirea ochiului critic va fi direct pe paginile ziarului tipărit. Sperăm că gestul nostru va aduce un zâmbet, iar dacă nu, ne va ierta, atât pe mine, cât şi pe Laura. Mama mea, care are acelaşi nume – Irina, îmi spune mereu ”Unde mergi, la Cluj? Voie bună pentru doamna preşedintă, şi sănătate! Are cel mai frumos nume, Irina”. Şi zâmbeşte larg, iar eu o aprob, căci numele mamei rămâne cel mai frumos pentru noi. Ediţia aceasta, gândită alături de Laura Poantă, este ca un reţetar sentimental al scriitorilor, care adună gânduri frumoase pentru Irina Petraş. Suntem, dacă vreţi, la o petrecere cu stil a cuvintelor, cu rememorări de locuri, cu vorbe bune, aduse de către scriitori. Energia şi mintea iscusită, buna organizare şi rânduire a filialei se văd prin antologiile ce formează un raft întreg de perspective ale literaturii. Irina Petraş ne dovedeşte hărnicia împletită cu profesionalism. Lucru oglindit şi de colegi. Fiecare întâlnire cu Irina Petraş, fiecare telefon este prilej de bucurie şi voie bună. Şi un bun prilej de a învăţa lucruri deosebite. Îi mulţumesc că mă ţine aproape de suflet. Îi dorim mulţi ani cu sănătate şi bucurii, îi mulţumim pentru relaţia deosebită pe care o are cu Ținutul Bistriţa-Năsăud, amintind aici cel mai amplu proiect realizat împreună – Zilele prozei. Pe cititori îi invităm să o cunoască pe Irina Petraş prin ochii colegilor citind acest număr din Răsunetul cultural.

Ana Blandiana

Să nu te schimbi!

În Clujul studenției noastre (ea era mai mică, dar eu intrasem la facultate mai târziu) se spunea că semănăm. Și asta, mi se părea, ne făcea plăcere amândurora. Cred că acesta a fost primul lucru pe care l-am știut despre Irina Petraș pe vremea când știam puține lucruri și despre noi înșine și despre cei din jurul nostru. A fost însă o sugestie de înrudire care nu s-a pierdut de-a lungul timpului și care a reușit să decidă culoarea generală relațiilor de mai târziu, când cuvintele își schimbaseră de la un deceniu la altul conținutul, iar asemănarea continua să persiste deși însemna cu totul altceva. Am fost întotdeauna nu doar bucuroasă, ci și oarecum mirată de exactitatea formulărilor ei în analizele pe care le-a semnat pe marginea paginilor mele și asta pentru că finețea diagnosticului lăsa întotdeauna impresia că vine dintr-o sursă mai mult decât profesională, dintr-o meditație care nu-și îngăduie limitări literare. Eseurile publicate în ultimii doi ani în „România literară” – pe care le citesc cu plăcere mărită de sentimentul că le-am prevăzut și le așteptam să apară - continuă această deschidere a spiritului critic mai mult decât literar, spre nevoia și încercarea de a trece pur și simplu în lumea ideilor fără apartenență de gen și de specie. Ultimul dintre aceste eseuri, „Căderea în timp”, adevărat glosar al temei timpului ca obsesie intelectuală, m-a impresionat prin egalitatea tonului care refuză să se lase pradă vreunei angoase, ci se mărginește să înregistreze alte definiții și divagații, ca și cum nu i-ar simți amenințarea, ca și cum s-ar simți la adăpost de el. La fel se apropiase, curajoasă și aproape sfidătoare, cu ani în urmă, de tema morții, transformată în obiect de studiu ca și cum s-ar afla în afara razei ei de acțiune, făcându-și din puterea analitică a gândirii scut. Căci, iată, căderea în timp a fost pentru autoarea zecilor de cărți scrise, traduse, analizate, editate, a zecilor de proiecte gândite și realizate, o continuă construcție de sine, o continuă operă. O operă în care intră, în mod ciudat, nu numai ceea ce a scris, ci și ceea ce a organizat, ceea ce a condus, ceea ce a construit instituțional. Pentru că ceea ce pentru alții ar fi fost risipire, s-a transformat, în cazul ei, prin pasiune, dăruire și muncă, în coerența colectivă a vieții literare clujene care îi datorează atât de mult. La mulți ani, Irina, la mulți ani în care să nu te schimbi!

 

Laura Poantă

Irina

          „Să ai grijă!”, „sună-mă când ajungi”, „vezi că e frig, ia ceva mai gros”, „te doare ceva?”, „vrei ceva bun?”, nopți albe din cauza bolilor copilăriei sau după ce tu vomiți că ai mâncat flori de salcâm cu pumnul, zeci de colaje migălite pentru decorat pereții grădiniței, haine pentru serbări sau de toată ziua, rochii schimbate în ultimul moment pentru banchet, pentru că nu-ți mai place culoarea, cusute cu mașina sau de mână, poate chiar la lumina lămpii de petrol, emoții la examenele tale, zeci de ore în sala de așteptare de la Poștă ca să audă, în cele din urmă, „Agnita, cabina doooi”, sute de prăjituri și șnițele și chiftele (preferatele tale), textele tale timide, de la începuturi, citite și corectate câteodată, bombăneli și certuri pe diferite idei sau pe nimica, toate terminate uitând de la ce au început, excursii în care sunteți confundate cu două surori, verile de la bunici, dileme și depresii adolescentine tratate cu răbdare și tact, jocuri și râs în hohote, povești citite seara de o mie de ori, apoi îndrumatul prin universul cărților, renunțări, prefăcutul că e veselă pentru că tocmai ai rugat-o ceva, dar de fapt o doare capul de îi pleznește…

            Poate că dragostea romantică este un construct social, cum spunea Irina Petraș în repetate rânduri (deși oamenii de știință spun că este un sistem mental evoluat în milioane de ani și care asigură perpetuarea speciei – regăsit în toate structurile sociale de pe glob), dar există, din Grecia antică, mai mulți termeni pentru iubire – eros, philia, agape, philautia etc. –, iar cele înșirate mai sus, în primul paragraf, trebuie că sunt cu totul altceva decât un simplu construct, o abstracțiune.

            Agatha Christie spunea că „a mother’s love for her child is like nothing else in the world. It knows no law, no pity, it dates all things and crushes down remorselessly all that stands in its path.” Așa că închei cu autoarea noastră preferată de romane polițiste și cu trei crochiuri găsite într-un caiet vechi – Irina citind și Irina la mare, la Casa Scriitorilor, în 1985.

 

 

Horia Bădescu Să mai dai samă, Doamnă! Un spirit cu carte şi făcut pentru carte. O natură deopotrivă dinamică şi reflexivă, care gândeşte şi se gândeşte, care analizează şi se analizează, pe sine şi pe alţii, în neostoita ţesătură de forme şi întrebări în care se înfăţişează realitatea. Pipăind cu neîncredere declarată marginile realului, pe care îl supune, cartezian, examenului raţiunii, sceptică la pascaliana zicere precum că: „inima ar avea raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”; inima, sora geamănă a misteriosului suflet, umbra metafizică a existenţei noastre şi a sacrului care se ascunde sau pe care îl ascundem în evidenţa luminii. Ceea ce nu o împiedică a ceti şi a comenta, cu aceeaşi acribie şi probitate, şi ceea ce nu corespunde credinţelor şi viziunii sale. Adică a oferi, dincolo de estetica discursului, proba supremă a unei profesiuni ingrate în armonia relaţiilor literare, nu obiectivitatea, căci aceea nu există, iată, nici măcar în orizontul cunoaşterii ştiinţifice, darămite în relativitatea creaţiei artistice, ci onestitatea. Aşa încât nu m-am mirat s-o aud pe Irina Petraş, căci despre ea e vorba, mai deunăzi, pledând public, nu pentru armonie, lucru imposibil într-o lume de personalităţi accentuate, ci pentru alungarea dihoniei şi găşcăriei din Republica literelor. Era aceasta şi o mărturisire de credinţă a modului în care, de ani buni, pilotează corabia scriitorimii clujene pe agitatele ape ale vieţii literare. Un spirit cu carte, ieşit din vechea şcoală filologică clujeană, cum o probează scrisul său, şi pentru carte, cu evidenţa unei prestaţii editoriale demnă de exemplul ilustru al unui Romulus Vulpescu. La acesta, prietenul, fratele meu dispărut, era răsfăţul venit din înserările printre anluminurile şi odăjdiile literelor din vechile bucoavne, la „inteligenta şi frumoasa Irina”, cum o zugrăveam cu ani în urmă într-un portret de tinereţe al echinoxiştilor dintâi, e natura ei proteică, căci talentul literare e dublat de un real talent pictural, pe care şi-l cultivă cu consecvenţă şi cu reuşite remarcabile. Un spirit frământat de profunde întrebări existenţiale, fascinat de problema morţii şi neliniştile visului. Un spirit modern în conservatorismul său funciar şi conservator în modernitatea pe care o cultivă cu înţelegere şi măsură. Un spirit echilibrat, chiar şi în colocviile cu sine însăşi şi cu alţii despre „întunecata doamnă”, cochetând cu puterile irenice ale visului pentru a-şi consuma insomniile printre vrafurile de cărţi, asupra cărora se învredniceşte mereu să adaste, să le cerceteze şi să dea seamă. Spre folosul nostru, al truditorilor peanei. Să-i dorim, dar, cu o parafrază după Negruzzi, ce-l ce „şterge colbul de pe cronice bătrâne: „Să mai dai samă, Doamnă!” Cât mai mulţi ani!

 

Irina Petraș – un general (cu patru stele)

                                                                   

                                                                    Leon-Iosif Grapini

 

După Aripi de întuneric, a doua plachetă de versuri, prefațată de Constantin Cubleșan și cu un text-escortă pe coperta patru semnat de Irina Petraș, mi-am încercat, nu fără timiditate, norocul de prozator cu o Poveste, pe care, prezentându-i-o, Irina Petraș a citit-o și mi-a spus doar atât: „Când ai o carte scrisă vino cu ea la mine!” Și, în câteva luni, am scris Cetatea cu nebuni. I-am predat manuscrisul la Editura Casa Cărții de Știință, al cărei redactor-șef era. Așteptam cu emoție firească un verdict, care, după ceva vreme, a venit. Pe atunci (anul 2000), eram redactor, cu gradul de maior, la ziarul „Scutul patriei”, actualmente „Orizont militar”, din Cluj-Napoca. Într-una din zile, am fost chemat la editură în timpul serviciului. M-am prezentat echipat, bineînțeles, în haina militară. Nu am intrat bine pe ușă, că doamna Irina, cu o voce autoritară, aș îndrăzni să afirm, chiar milităroasă, mi-a spus, mai degrabă, mi-a ordonat: „Ia loc!” M-am conformat. „L-ai citit pe Saramago?”, a căzut, grea, peste mine întrebarea ei, rostită cu același ton sever. M-am înroșit la față precum epoletul de infanterist de pe umăr. Copleșit de sfială, am recunoscut: „Nici măcar nu am auzit de el”. Convinsă, doamna Irina a răsuflat ușurată. Zâmbitoare și veselă, așa cum este întotdeauna, mi-a vorbit, păstrând, desigur, proporțiile, despre unele similitudini/apropieri stilistice între proza mea și cea a marelui scriitor portughez. Ulterior, mi-a împrumutat spre lectură două dintre cărțile genialului prozator, Memorialul mânăstirii și Pluta de piatră. Saramago, pe care l-am citit integral, este scriitorul numărul unu în preferințele mele.

A urmat romanul Capătul lumii, prefațat, ca și Cetatea cu nebuni, de Irina Petraș, apoi, celelalte romane și volume de proză scurtă pe care, recunosc, le-am scris impulsionat de fiecare dată de doamna Irina: „Ce scrii?”, „Cum stai cu scrisul?”, „Pe când o nouă carte?” și altele asemenea. Și s-a întâmplat să scrie despre toate cărțile mele. Pentru încrederea acordată și pentru sprijinul permanent îi mulțumesc și cu acest prilej!

Nu doar eu, ci atâția și atâția oameni de litere ne bucurăm de impresionanta sa operă,  de generozitatea și altruismului ei, de sfaturile și vorbele sale pilduitoare, de răsfățul nostru, an de an, în antologii, dicționare și albume gândite/alcătuite cu migală, dăruire și competență, de întâlnirile de la Filiala clujeană a USR animate de ființa sa radioasă și de stilul său inconfundabil, de expozițiile de pictură admirabilă, în care zecile de tablouri expuse niciodată nu sunt suficiente pentru a satisface cererea doritorilor...

Constrâns de spațiul publicistic acordat, mai spun doar atât, în „ierarhia militară” a scrisului, doamna Irina Petraș are, cu siguranță, gradul de general (cu patru stele).

Sănătate, zile senine și spor în toate! La mulți ani! 

 

Andrea H Hedeş

                                                                Ca o felicitare

                       Îmi plac mult felicitările. Acelea „pe stil vechi”, pe hârtie adică. Pe hârtie frumoasă, texturată, cu imagini grațioase în culori pastelate, cu ceva sclipici pe ici, pe colo. Într-o vreme confecționam, împreună cu copilul, felicitări home made, felicitări cu suflet. Dacă ar fi însă astăzi să recurg la o felicitare, aceea ar fi una interactivă. Alcătuită din cuvinte, ar fi activată de mintea cititorului, de imaginile pe care el le asociază cu vorbele adunate, deloc la întâmplare. Un glob roșu va avea formă și culoare personalizate de mintea celui care citește. Căci roșu, deși doar un cuvânt, e mai intens, mai strălucitor sau mai cuminte, în funcție de imaginația cititorului. Așa că, haideți să aducem la viață o felicitare:

           Pe un deal albastru, chiar în vârf, se află o căsuță. Nu e făcută din turtă dulce, e făcută din cărți. Ușa e o copertă cartonată pe care scrie cu litere de aur, înflorite: Care e cuvântul tău madlenă? Dacă nu ai un răspuns potrivit, ușa se face mică, mică și nu te încape. Dar dacă știi răspunde, ușa se deschide cu foșnet și treci dincolo de prag. Înlăuntrul este mult mai mare. Pereții sunt făcuți din rafturi pe care stau înșiruite nenumărate cărți. O uriașă bibliotecă încape în casa aceasta cochetă și mică. Din loc în loc se află copaci vorbitori. Teii spun poezii, cireșii spun povești, plopii murmură descântece vechi. Dincolo de ferestrele cu perdele de ață, se aude ciripind o pasăre cu gușa roșie. Cântecul ei intră în casă amestecându-se cu legănatele vorbe ale copacilor. Iat-o că bate în fereastră iar aceasta se deschide. Preocupată, mica înaripată așază cu grijă o pietricică, alături de altele, în farfuria de lut de pe pervaz, după care își ia zborul, pleacă în lume. Farfuria pare o grădină de pietre japoneză, amintind de eternitate într-o lume în care toate-s trecătoare. Dincolo de pragul camerei, se deschide o oranjerie. Flori cu parfumuri rare, flori dispărute de mult din lume, cresc aici sub raze argintate sau aurite, după cum e noapte sau zi. În mijlocul oranjeriei tronează un fotoliu sau un jilț, așezat cu spatele la privirile iscoditoare. Lângă el se vede o buturugă, patinată de vreme, pe care stă o ceașcă cu cafea, prețioasă, aromată și fierbinte. La picioarele fotoliului, mai într-o parte, e așezat un coș împletit iar în coș un caier mătăsos, irizat de culori și chiar de imagini fluide, mereu schimbătoare. Se aude un sunet ritmic, un fel de susur, un fel de sfârâit, molcom, hipnotic. O mână trage firul din caierul deja pus în furcă, pe când cealaltă învârte neobosită fusul. E Țesătoarea de Vise. Își pregătește firul viu din care va țese ființe înaripate, fiare îmblânzite, frânturi de limbă și jocuri și lumi întregi până la ea nemaiînchipuite. În colțul cel mai îndepărtat, unde lumina cade într-un anume fel, melancolic și lucid, se află șevaletul cu o pânză neterminată: sub un vechi portic, un glob de Crăciun roșu în zăpadă.

 

Mariana Gorczyca

Ce ne facem cu Irina?

...că nu există om fără de păcate, sau, mă rog, în termeni laici, perfecțiune întruchipată; doar că unii și le manifestă doar în stricta lor proximitate; doamne ferește să își dorească și să exercite atribuțiuni manageriale un astfel de individ, fiindcă ajungi, analizându-l, într-un hal encomiastic fără de hal, exclamând: omul potrivit la locul potrivit!

...de-o pildă, speța mea: am ales Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, deși regional vorbind, aparțineam de alt ”district”; dar parcă prietenul meu cunoscut pe Aeroportul din Dakar, Sadio Mané, n-a plecat de la Liverpool la Bayern? Pentru proiectul și ambițiile clubului bavarez, mijlocașul senegalez, care nu se sparge-n fițe și empatizează ca un prozator cu nevoile celorlalți, a fost adus și integrat cât se poate de profitabil pentru ambele părți;

...Irina știe să-și facă echipă și, într-o „meserie” cu orgolii cât casa, ne face să jucăm meciuri memorabile pentru stadioane de cititori; nu exagerez, fiindcă, nu jucăm doar partide în Antologii răsfoibile, ci ne aduce și pe you tube; cât despre imagini... are o bancă tehnică de profesioniști.

...nu mă voi lungi că țin la timpul ei și când să citească și ea atâta?

...dar găsesc de cuviință să-i mulțumesc pentru Zilele Prozei, și când se desfășurau acasă, la Cluj, și când s-au desfășurat în deplasare,  pe urmele lui Liviu Rebreanu, în județul Bistrița-Năsăud, căci fiecare loc pe harta literară a țării își are noima lui;

...drept pentru care, din multele poze de colecție pe care le-am strâns de-a lungul anilor, am ales-o pe aceasta, făcută în septembrie 2019, la Chiuza, cu previzibilul titlu: Creația.

 

Dragă Irina,

お誕生日おめでとうございます。

La ceas aniversar, îți doresc ca, mulți ani de acum înainte, să îmbrățișezi cărțile cu aceeași patimă și să te bucuri nemăsurat de magia cuvintelor și culorilor...

La mulți ani!

Cu recunoștință pentru lecția generozității,

Rodica Frențiu

...

Radu Țuculescu

Îi doresc Irinei, vechea și constanta mea prietenă, o adevărată doamnă a literaturii române, sănătate în primul rînd, bucurii, zile senine și inspirație. Să aibă putere de muncă și să continue minunatele (și multele și originalele) sale proiecte în care ne implică pe toți membrii filialei în fruntea căreia se află.

Olimpiu Nușfelean

Constructor de viață literară

Sintagma din titlu are un aer artificial-tehnic, dar nu am găsit una mai bună, mai edificatoare, pentru a defini – parțial – profilul Irinei Petraș, avînd în vedere viața pe care o duce în interiorul breslei scriitoricești actuale. Desigur, profilul ei este mult mai… amplu, de critic și istoric literar, teoretician al literaturii, eseist, traducător…, deslușitor al „muritudinii”, proces pe care îl trăim cu toții cu dezinvoltura asimilării unor mari învățături sau cu umilința celor fără de soluții; oricare dintre aceste direcții de activitate, irigată de dăruirea scriitoarei, i-ar putea fi deplină pentru o carieră de excepție… Dar scriitoarea din Cluj le împacă pe toate și le adaugă o dimensiune – a existenței? – în plus, implicarea efectivă în cele ce țin de promovarea scrisului, a „scriiturii”, sau, mai bine, ca să mă las inspirat de un termen explicitat de Domnia Sa, a „scriitudinii”, care ar putea cuprinde mai bine „manifestarea” scrisului, ca președinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu-i doar un președinte de vot, adică de genul: m-ați votat și ca atare „vă conduc” cum zice Regulamentul! E mai mult. Se dedică mersului breslei cum alții nu s-ar gîndi să o facă. Ca o doamnă aleasă să guverneze un mare salon literar, căruia îi dăruiește inteligența și sufletul. Întîlnirile de la Filială sînt pline, da, de suflet, însuflețite și însuflețitoare, dacă se poate spune și așa, vegheate de un spirit exigent și generos, hrănit de căutări înalte în lecturi pe măsură, echilibrat de o autoritate literară bineînțeleasă și fermă, dezinvoltă și relaxată, cu țeluri clar fixate și grațios împărtășite de cei dispuși să răspundă proiectelor Domniei Sale de a da sens și consistență preocupărilor literare așezate sub sceptrul Filialei. Ca un maistru de case mari – nu doar… maestru -, construiește viața filiale în momente cînd deziluziile literare atacă breasla din mai multe părți. Inițiază și derulează întîlniri menite să întremeze sufletul scriitorilor, se bate pe proiecte editoriale care dau consistență nu doar trăirilor din turnurile de fildeș ale prezentului/ prezențelor, ci și din… larga arenă literară, harnică, în presa de specialitate, pe temele care dau vibrație actualității literare, veghează, cu spirit critic și dedicație, aparițiile editoriale ale membrilor Filialei. În calitate de critic literar, nu doar că e interesată să întîmpine cărți de marcă din spațiul național, dar scrie despre aparițiile meritorii ale membrilor din asociația profesională pe care o păstorește. Este alături de aceștia, prin scris, în momente memorabile generate de cărțile pentru care au emoții. Aduce, în viața breslei, trăire pentru carte, dezinvoltură, sentimente confortabile, sens, optimism, confirmînd, și prin modul de a fi, că literatura nu este o vorbă în vînt, cum ar vrea să creadă unii sau alții, ci un mod privilegiat de a fi, de a da tonus mersului lumii. Și de a spulbera temerile unei/ unor vîrste rotunde!

...

Ştefan Borbély

Sentimentul filialei

            Încă de pe vremea primei mele tinereţi echinoxiste, adică aproximativ din anii de când am început să urmăresc viaţa literară de pe malurile Someşului şi să-i înţeleg principiile de funcţionare, am înţeles că scriitorul clujean e predeterminat de două coordonate fundamentale: aceea a Tradiţiei şi aceea a poziţionării faţă de centri de putere de la Bucureşti. Tradiţia înseamnă, de fapt, un eufemism pentru subiectivizarea relaţiilor de proximitate, prin includerea în „cercul magic” al magnetismului propriu a câtorva membri de familie şi a câtorva acoliţi pregătiţi să acţioneze doar în folosul clanului, şi tot aici intră, dacă e să analizăm lucrurile mai în adâncime, şi abila manipulare a genealogiei în scop personal, fiindcă nu există zestre mai consistentă pe care literatul clujean să o poată dobândi de la viaţă decât aceea de a fi progenitura unei personalităţi ilustre şi de a avea de călcat pe o alee deja bătătorită, menită, înainte de toate, să te legitimizeze aprioric, ferindu-te totodată de bălăriile inerente ale existenţei cotidiene.

            Poziţionarea faţă de centri de putere de la Bucureşti e mai complicată, fiindcă ea presupune strategie, vigilenţă şi coregrafie promoţională. Aici, există două categorii: echipa „ridicătorilor de fileu”, care joacă exclusiv în folosul Centrului, contabilizând cuminte toate beneficiile care îi revin de pe urma acestei obedienţe, şi echipa, mai năpăstuită, a celor care încearcă să se organizeze pe teren propriu, asumându-şi pe faţă riscul acestei independenţe şi eventualele erori pe care relativa autonomie de organizare le comportă. Irina Petraş e din stirpea celor care joacă, elegant, dar obstinat, pe teren propriu. Datorită ei, comunitatea scriitorilor din nord-vestul Ardealului şi din Cluj a suferit o mutaţie de stil şi de comportament, care sper să nu se disipeze din momentul – pe care-l doresc cât mai îndepărtat – în care ea va renunţa la funcţie.

            Decenii de-a rândul, care se întind chiar dincolo de Revoluţia din decembrie 1989, Filiala Uniunii Scriitorilor din Cluj a funcţionat cu o pronunţată conştiinţă a subsidiarităţii. Oameni de mare calibru, pe care azi tindem să îi transformăm în mituri, şi-au trăit viaţa de organizaţie convinşi fiind că e „musai” ca ea să reprezinte o copie provincială decentă a coregrafiei paradigmatice de la Centru. Până la Revoluţie, coerciţiile absurde ale sistemului socio-politic centralist şi cenzura, exercitată uneori chiar prin intermediul „colegilor” de acasă, au făcut ca acest mimetism să pară chiar plauzibil, el fiind prelungit, sub diferite forme adaptative, chiar şi-n primii ani de după Schimbare, când continuitatea – resimţită ca fiind paradoxală de către unii – a fost legitimată prin inerţie, adică printr-o o facultate pe care ardelenii o adoră, fiindcă ea se conjugă cu lentoarea proverbială a regiunii şi cu teama de a nu provoca Istoria, fiindcă muşuroiul, odată zgândărit, poate da naştere la monştri.

            Atunci când a fost aleasă pentru prima oară preşedinte al Filialei Cluj a US, Irina Petraş părea să reprezinte, în ochii multora, garanţia unei continuităţi toropite. Nu a fost deloc aşa, întrucât, în mai puţin de doi-trei ani de activitate dinamică, inovatoare, ea a demonstrat că speranţa celor care se aşteptau ca stupul să doarmă în continuare cuminte şi liniştit nu e decât o iluzie. Ajutată de Doina Cetea, esenţială şi ea pentru noul stil de lucru în tandem, Irina a bulversat şi revoluţionat totul: i-a chemat pe scriitorii din regiune să participe la activităţile de la filială şi ei au venit, a organizat conferinţe, mese rotunde şi festivaluri, s-a implicat în inerentele lucrări tehnice de renovare a sediului şi a ajuns, în zilele noastre, la o performanţă care altor filiale li se pare de ordinul fantasmaticului: să organizeze două sau chiar trei evenimente literare pe săptămână, lucrând la foc continuu, cu calendarul saturat de „acţiuni”, himere şi proiecte.

            Am fost învăţat de mic că nu e o dovadă de eleganţă dacă te repeţi, însă, în cazul de faţă, sunt victima propriei mele formule, făcută deja publică prin intermediul unei reviste. Am scris, atunci, că Irina Petraş e „omul providenţial” al vieţii literare clujene de azi, sintagma completându-se, de-a lungul ultimilor ani, cu noi şi noi valenţe. „Nu poate să nu facă”,  ne-am spus, la un moment dat, Constantina şi cu mine: nutreşte un sindrom de neodihnă creativă continuă, decantată din eficienţă, din altruism şi dintr-un superior simţ de abnegaţie comunitară, pe care foarte mulţi dintre noi l-am cam uitat, luaţi de valul orgoliului, al retractilităţii sau al solitudinii, unele venind insidios, odată cu vârsta.

            Nu mi-e ruşine să spun că, văzând iureşul pe care este capabilă să-l declanşeze Irina, măturând din cale toate reticenţele şi inerţiile, m-am simţit adeseori complexat sau chiar jenat, fiindcă puţini sunt în stare de un asemenea activism exuberant, de o asemenea dăruire. Lămurindu-mă de mai demult că nu era vorba de duplicitate şi că, de fapt, neliniştea de la filială a Irinei reprezintă o directă continuare a felului ei de a fi ca persoană, am încercat să înţeleg omul, din puţinele crâmpeie de mărturie personală pe care le-am găsit prin cărţile sale sau din cele pe care, cu un soi de amuzament complice, ea le împărtăşeşte în spaţiul public celor dispuşi s-o asculte.

            Irina umblă val-vârtej prin viaţă, scrie, citeşte, pictează, îşi face singură mobilele acasă, cuieşte rafturi de cărţi sau pentru borcane, repară scaune şi mese, face de mâncare în beneficiul Laurei, care locuieşte vizavi, e inima de fier a micii comunităţi locative căreia îi aparţine, întreţine memoria inegalabilului Petru Poantă, arhivează acte, informaţii, se luptă pentru sediu, întocmeşte incomprehensibile acte contabile etc. – şi intreprinde toate acestea cu o infatigabilă efervescenţă bonomă, autoironic-condescendentă, ca şi cum ar dori să-ţi demonstreze că absurdul administrativ sau literar cel mai păstos poate fi deconstruit cu un surâs repezit, vecin cu activismul şi cu eficienţa. Şi, mai face un lucru: conturează firesc, fără aere ostentative, un portofoliu ştiinţific personal, o Operă, care va rămâne.

            Paradoxul, imensul paradox al acestui stil existenţial dinamic şi integral energetic îl reprezintă obsesia „muritudinii”, a morţii din numeroasele cărţi ale Irinei. Cum se împacă cele două, adică voinţa de a surmonta clipa prin febrilitate şi perspectivarea eternităţii ca neant şi inactivitate? Am încercat să-mi formulez diferite răspunsuri la această întrebare, privind-o pe Irina cum se învârteşte ca titirezul prin vieţile noastre; am trecut, fireşte, prin stereotipia inerentă a exorcizării spaimei de finitudine prin intermediul efervescenţei, şi am ajuns, simţindu-mă chiar solidar cu această concluzie, la ipoteza asumării esteticului plenitudinar ca formă de existenţă. Atunci când recurgi la această condiţie, eminamente anti-religioasă, substitui conştient Absolutul cu o serializare continuă a relativităţilor calitative, mundane. Aici poate fi găsită Irina, cred...

         ...                                                    

Simona Antonescu

Izvor de bună dispoziție și de încredere

Am o mână de oameni cu care aş pleca mâine până la capătul lumii, fără grijă. Toți cred că avem. Nu i-am ales conștient. S-au cernut singuri de-a lungul vremii, și-au construit în mine propriile lor cazemate de încredere și vor locui acolo pentru totdeauna.

            Irina Petraș face parte dintre ei. Ne-am cunoscut în urmă cu cinci ani, mi se propusese de către Editura Polirom și Librăriile Humanitas un turneu de promovare pentru proaspăt apărutul roman Hanul lui Manuc. Urma să ajung și în Cluj. Pentru că am prostul obicei de a face pe grozava, am spus editurii că mă descurc singură să găsesc pe cineva care să prezinte cartea la lansare. Nu știam pe nimeni în Cluj, bineînțeles.

Mi-am petrecut următoarele zile frământându-mă și promițându-mi că nu mai fac așa ceva niciodată, că voi recunoaște sincer când nu mă descurc și am nevoie de ajutor. Primul mail către Irina Petraș l-am scris cu inima mică, simțindu-mă ca la doisprezece ani, după o boacănă. Găsisem adresa de mail pe site-ul uniunii. Faptul că mi-a răspuns imediat mi s-a părut de o eleganță deosebită. Am prins un pic de curaj, m-am rugat din tot sufletul să-i fi plăcut cartea și m-am prezentat la librărie cu o jumătate de oră mai devreme decât ora de pe afiș, ca să am timp să-mi domolesc emoțiile.

Irina avusese o mică peripeție cu taxiul și cu traficul, îmi amintesc că a intrat în librărie vorbind tare, continuând niște reproșuri începute cu șoferul care tocmai plecase. Apoi i-au căzut ochii pe mine. Purtam o rochie bleumarin cu buline albe, fix uniformă școlară, și-mi împletisem degetele în față, pentru că nu apucasem să mă hotărăsc ce este mai bine să fac cu mâinile. M-a privit de la pantofi până în creștet și înapoi, apoi a zis:

-Tu ești?

Eu eram, numai că nu am îndrăznit să recunosc. A început să-mi povestească pățania cu taxiul, strecurând pe alocuri câte un îndemn hotărât: stai aici, lângă mine! Lasă geanta! Pe măsură ce povestea, peripeția începea să-și piardă latura supărătoare și ieșeau la lumină părțile amuzante. Atunci când a ajuns la momentul în care fusese nevoită să coboare din taxi și să continue drumul pe jos, Irina a izbucnit dintr-odată într-un râs sincer, iertând pe loc pe taximetrist, căldura de afară, lucrările la trotuarele din zonă, pe mine și oamenii din librărie, lumea întreagă cu nepriceperile ei.

Începând de la lansarea aceea din 2017, m-a adoptat și mă face să simt, an de an, că  aș putea face orice mi-aș propune.

La mulți ani, dragă Irina! Ești un izvor de bună dispoziție și de încredere pentru mine.

...

 

Oana Boc

La mulți ani Omului și Scriitoarei Irina Petraș!

Întâlnirile cu Irina Petraș, de orice fel ar fi acestea, reale sau prin intermediul creațiilor sale (discursive sau plastice), îmi actualizează mereu același gând, mai exact, acela că e un adevărat privilegiu să fii în preajma ei, să o asculți, să îi citești textele, să îi admiri picturile și mai ales să cunoști un Om care se dăruiește cu generozitate, care știe să descopere partea luminoasă și inedită a lumii și a oamenilor. Opera sa care cuprinde texte atât de numeroase și de variate tematic (exegeze, eseuri, dicționare, introspecții, analize lingvistice etc.) este remarcabilă prin adâncimea și prin claritatea abordării, prin subtilitatea hermeneutică, dar și prin erudiția pe care se întemeiază și pe care o transcende întotdeauna, creând o operă originală. Scrierile Irinei Petraș generează acea uimire a spiritului, prin faptul că mereu surprind esența și relevă nuanțe inedite ale faptelor investigate, fie că este vorba despre texte literare analizate (clasice sau contemporane), despre aspecte lingvistice (ca de exemplu, originala teorie pe care o formulează referitoare la „feminitatea limbii române”, realizată din perspectiva unei înțelegeri profunde a limbajului și, implicit, a limbii în dimensiunea unicității sale, asumând fundamentele teoretice humboldtiene ale definirii limbii ca „viziune despre lume”), despre experiențe personale (de exemplu, cele onirice care surprind „viața de noapte” a autoarei, dar care nu rămân în sfera strict individuală, ci se deschid și înspre dimensiunea culturală și esențială a ființei umane) sau despre realități concrete, experiențe ale comunității (ca de exemplu, pandemia pe care o plasticizează prin imaginea unei „gări planetare”, în care pasagerii sunt cuprinși de „tresăriri și așteptări”). Și am enumerat aici doar câteva dintre extrem de numeroasele aspecte esențiale și inedite ale vastei sale opere. Originalitatea Irinei Petraș se manifestă nu doar în creațiile sale, ci și în modul în care a ales să ofere conținut funcției de președintă a Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj. În acest sens, de multe ori îmi vine în minte o analogie: Irina este ca un mare dirijor care, pe lângă faptul că deține tainele mecanismelor intrinseci ale creației (pe care le-a studiat, le-a analizat, le-a experimentat), știe și să armonizeze voci și instrumente diferite, să construiască edificii simfonice formate din partituri individuale, pe care, de multe ori, chiar ea le provoacă, așa cum s-a întâmplat adesea cu numeroasele antologii pe care le-a gândit, le-a inspirat și le-a concretizat. Irina este și un mare inventator: de cuvinte, de idei, de teme de reflecție, de evenimente, de cărți. Așadar, Irina nu este doar scriitoare, ci și inspiratoare. Este un spirit extrem de generos care știe să provoace energiile creatoare ale celor din jurul ei, care clădește cu un entuziasm absolut molipsitor edificii ample și apoi îi primește cu bucuria pe care doar spiritele înalte o pot avea pe toți cei care devin co-creatori ai acestor arhitecturi spirituale. De aceea, să fii în preajma Irinei este mereu un privilegiu! La mulți ani Omului și Scriitoarei Irina Petraș!

George Vulturescu

Irina Petraș - o cunoștință a scriitorilor transilvăneni

Irina Petraș lasă impresia, în orice împrejurare, că este un „proprietar” conștient al celor două ”minți duble”: „una interioară, mobilată genetic și personalizată, alta exterioară depinzând de toate legăturile cu lumea din jur care te modelează” (vezi interviul luat de Cristian Pătrășconiu, Rom. lit., nr.44/22 oct.2021). Plăcându-i „împletiturile” celor două fețe, nu e de mirare că este percepută ca o „conștiință” – „lucidă și tandră a literaturii române”, cum o numește Ion Brad (Cultura, nr.8/6 martie, 2014) sau: „una dintre conștiințele critice actuale, cele mai iscoditoare”, după Constantin Cubleșan (Scrisul Românesc, nr.3, martie, 2021). Dacă suntem atenți la cele două fețe ale „minții”, pe care ni le arată Irina Petraș, vom constata că aceea a conștiinței „interioare” este așezată sub semnul unui „început continuu” care te obligă să adaugi „o nuanță inedită corpusului interpretativ”: a ”re-cunoașterii” unei „cadențe” în care să-ți poți organiza pașii cu „împletiri” proprii care dau acea notă de „aventură a cunoașterii”. Sunt „pași”, alveole, ”interstiții” cărora le-a inventat și nume, deja recunoscute de către critică: „romantitate”,”muritudine”, ”androginizare a perspectivei poetice”, „obsesie noomorfică”, „trionticitate”. E o linie-fluid în cercetările sale (de la Camil Petrescu la „veacul de nemurire” - cu Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă - , până la originalele „divagații” de susținere a „feminității limbii române”: „Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminității limbii române”, 1999; „Feminitatea limbii române. Genosanalize”, 2002; „Despre feminitate, moarte și alte eternități”, 2006) care e trasată cu multă vigoare și greu de neacceptat. Conștiința pliată pe ideea „minții exterioare” este fundamentată, cred, pe „împletirile” cu luminile Clujului - memorie, stil, locuire, viață literară a scriitorilor Transilvaniei. Cred că nu există o filială a Uniunii Scriitorilor din țară care să aibă în panoplia ei atâtea „zapise” și „credenționale”: antologii, panorame, promenade și ronduri cu ilustrații - de la „Caietele Meridian - Lucian Blaga” la antologiile de texte (atât de frumos numite: „Cuvinte”, ”Transilvania din cuvinte”) proprii ale scriitorilor, cu „Vitralii și ferestre”, cu „Autoportrete în oglinzi” etc., etc. „M-am simțit nu conducător, ci om în slujba celorlalți” (spune într-un dialog cu Hristina Doroftei, Familia, nr. 2, 2018) sau legat de activitatea ei de reputat traducător: „Traduc absolutul în omenesc”, văzându-se doar ca un „ins în stare să împace contrarii, să deslușească mesaje încâlcite sau absconse, să găsească puncte de întâlnire simfonice între două ori mai multe entități divergente” (interviul citat cu C. Pătrășconiu). Am lăsat, după cum se vede, cuvintele ei, pentru a nu „ciobi” propriul portret. Este o mare onoare, un câștig de rezistență și sudură transilvană pentru scriitorii din Filiala Cluj-Napoca (Bistrița, Maramureș, Satu Mare, Sălaj) să avem aproape personalitatea sa proteică,”tandră” și „iscoditoare”, provocându-ne mereu la un ... „început continuu”. La mulți ani cu sănătate!

Andrei Gazsi

La mulți ani , Irina !

Am formulat o cerere către administrația de la centru pentru a fi admis pe terasa următoarei dimineți la o cafea. Emoția m-a cuprins atunci când am datat-o și am semnat. Ți-ai luat o piatră de pe inimă, a constatat Marți, acum ești bărbat, poți să mori oricând în clipele imperfecte, împerecheate două câte două. Sunt pregătit să-mi depun dosarul cu toate ale mele, i-am scris Irinei, care tocmai mă descifra din fundul unei cești de cafea la o bârfă pe terasa cu statui. Așa a început aventura pe cărarea nordului, în oglinda mării feștite cu nori, cu stele și pescari însolzați, cu profesorul de latină alb ca varul, întins pe nisipul galben, contemplând sirenele care-i dansau în palmă. Eu tocmai treceam pe acolo cu cererea mea blestemată la subsuoară, prinsă în șina metalică a dosarului aproape mov. La secretariat mi-au dat un număr. Și dosarului i-au dat un număr. Toate organele noastre au un număr, m-a limpezit Marți. M-au chemat la ghișeu rostind numărul. Eu sunt: Gazsi Andrei! Nu e nevoie de nume, în număr e totul despre tine și-ai tăi, mi-a întors-o robotul cu codu-i de bare.O, de-aș fi fost atunci înger sau măcar invizibil!

Ce ceri de fapt? m-a întrebat funcționarul încoifat cu coiful lui numeric de staniol pe cap. Vreau să gust o cafea pe terasa dimineții de mâine, i-am zis. E pandemie, a sărit ca arsă asistenta cu uniforma-i transparentă, nu ți-ai făcut nici rezervare din timp, ești bătrân, respiri sacadat, la terapie intensivă nu mai sunt locuri… Du-te în sala de așteptare, unde chiar în momentul acesta rulează un film documentar despre colectivizare!

...

            Gheorghe Glodeanu

MAREA DOAMNĂ A LITERATURII TRANSILVĂNENE

 

 

             La scurt timp după ce a fost aleasă președinta Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (2005), Irina Petraș a devenit marea doamnă a literaturii transilvănene. Niciodată viața filialei pe care o patronează cu destoinicie și cu multă dăruire nu a fost mai dinamică. Întâlnirile săptămânale, aniversările, lansările de carte s-au desfășurat cu o ritmicitate greu de egalat, nemaiîntâlnită înainte. Într-un răstimp ostil actului de cultură, gruparea din Cluj a devenit una dintre cele mai vii filiale ale Uniunii Scriitorilor. Aceasta pentru că Irina Petraș s-a dedicat integral muncii sale, reușind astfel să își mobilizeze colegii. Luându-și munca în serios, ea a reușit să îi atragă și să îi dinamizeze nu numai pe clujeni, ci și pe scriitorii din județele limitrofe: Satu Mare, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Bihor și Sălaj.

Din momentul debutului cu studiul Proza lui Camil Petrescu din 1981, activitatea literară pe care a desfășurat-o reputata exegetă s-a dovedit remarcabilă. Inițial teză de doctorat, lucrarea propunea o interesantă re-lectură a unui scriitor care a reușit să revoluționeze arta romanului. De-a lungul anilor, a urmat un număr impresionant de alte studii. Remarcabile se dovedesc îndeosebi lucrările consacrate scriitorilor clasici și contemporani. Există câțiva autori la care criticul și istoricul literar s-a întors mereu de-a lungul timpului. Este vorba despre Mihai Eminescu, Ion Creangă și Camil Petrescu, cărora le-a dedicat mai multe lucrări. În bogata bibliografie a celei care a devenit patroana spirituală a literelor clujene există trei titluri sugestive, care reflectă în mod elocvent activitatea complexă pe care o desfășoară: De veghe între cărți. Scriitori contemporani (2017), Viața mea de noapte. Fragmente onirice (2017) și Ochii minții. Eseuri cronici, divagări (2020). După o serioasă ucenicie făcută la operele clasicilor, au urmat sintezele dedicate literaturii contemporane: Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat (1950-2000), 2001, Cărțile deceniului 10  (2003), Cărți de ieri și de azi (2007), Literatură română contemporană. O panoramă (2008), Oglinda și drumul. Prozatori contemporani (2013) etc. Păstorind una dintre cele mai importante filiale ale Uniunii Scriitorilor, Irina Petraș a creat și a coordonat o serie de lucrări ce s-au transformat într-o istorie vie a literaturii române. Îndeosebi a literaturii Ardealului.

Dar exegeta nu a uitat faptul că, un important număr de ani, a fost un om al școlii. Astfel se explică lucrările didactice pe care le-a elaborat. Este vorba de o serie de studii de stilistică și de teorie literară, extrem de utile pentru profesori, studenți și elevi.

Merită amintite și edițiile din Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioana Em. Petrescu, Radu Stanca și Ion Brad. Ele vorbesc despre bogata activitate de editor de carte desfășurată de Irina Petraș.

Nu în ultimul rând, trebuie menționate impresionantele volume colective publicate în fiecare an, volume ce reflectă din plin atât activitatea, cât și remarcabila putere de creație a filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Seria Meridian Blaga, Cuvinte. Almanah literar 2006, Starea prozei. Zilele prozei la Cluj (2008), Promenada scriitorilor. Almanah ilustrat 2012, Viața literară la Cluj. Evocări, medalioane, amintiri, cronologie (2013), Scriitorul și Lumea (2021) reprezintă doar câteva exemple elocvente.

Irina Petraș și-a încercat talentul și în sfera traducerilor. În acest sens, merită să fie amintite tălmăcirile reușite din autori precum Henry James, Anatoli Râbakov, Marcel Moreau, Sylvain Rivière, G. K. Chesterton și mulți alții.

Puternic ancorată în viața literară a prezentului, Irinei Petraș poate fi întâlnită frecvent în paginile unor reviste de prestigiu precum România literară, Steaua, Tribuna, Apostrof, Viața Românească etc.

La ceas aniversar, mă alătur și eu acelora care îi doresc multă sănătate și putere de muncă pentru a putea continua munca prodigioasă pe care o desfășoară. La mulți ani!

 

                                   

Constantina Raveca Buleu

Irina Petraș. O filă de pseudojurnal

 

Dacă aș ține un jurnal, ultima intrare a acestei zile de vineri ar începe astfel: 21.40. Tocmai am încheiat o conversație cu Irina și, ca de obicei, am realizat că zâmbesc, lăsând parcă în urmă oboseala prea multor prestații organizate în zodia lui „trebuie” și (în)locuind-o (!pentru că ea are o afinitate aparte pentru locuirea de orice fel și o mefiență împărtășită față de regimul lui „trebuie”, contrariată sistematic de o imperturbabilă responsabilitate) cu o seninătate entuziastă și cu o energie inexplicabilă altfel decât prin pozitivitatea pe care, nu știu cum, reușește să mi-o transmită întotdeauna. E un caz fericit de contaminare cu efervescența ei creatoare, cu generozitatea fiecărui gest, cu armonia subtilă, dar de netăgăduit pe care reușește să o imprime lumii scriitoricești clujene, cu erudiția și cu talentul său artistic, ale căror reflexe îmi colorează spațiul de lucru – de la rafturile pline de cărțile și antologiile semnate de ea la pereții tapetați în mare parte de lucrările ei și ale Laurei. Consecința imediată a trăirii în sfera de grație a Irinei este că, la fiecare propunere de colaborare, răspunsul meu este întotdeauna „Da, firește!”. În siajul acestei condiționări fericite am colaborat la zeci de volume puse la cale de către Irina, am participat la sute de reuniuni literare și am acceptat de mai multe ori dificila sarcină de a juriza volumele scriitorilor din filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Însă, toate acestea reprezintă doar o fragilă încercare a a schița în linii mari ceea ce înseamnă Irina în universul meu cultural și uman. Lor li se adaugă sute și mii de secvențe, gesturi, idei și gânduri, materia plastică a unui portret dinamic, nuanțat și fabulos în peisajul literar de pe meleagurile noastre. În funcție de o eră personal(izată), ele se ordonează într-o preistorie, unde Irina Petraș (!alături de Petru Poantă) era un autor erudit și provocator, intens citit și citat de șoarecele de bibliotecă timid care eram. Apoi, acum aproape douăzeci de ani, începe istoria mea cu Irina, ea fiind redactorul primei mele cărți. Curios, dar explicabil, memoria mea reține din această epocă discuțiile despre dimensiunea estetică a volumului și despre ce poate să însemne frumusețea în general. Ca orice istorie, evenimentele se aglomerează, paginilor scrise și atmosferei calde de la filială (!întreținută de către Irina și Doina), alăturându-li-se întâlniri matinale la semaforul de lângă Teatrul Național, sfaturi, proiecte, tablouri, discuții telefonice și complicități deseori ludice. La începutul deceniului trei al erei noastre, Irina rămâne spiritul umanist, prodigios, altruist, senin, înțelept, capabil să infuzeze cu frumusețe tot ceea ce atinge și să impulsioneze creator pe toți cei din sfera ei de fascinație. La mulți ani!    

 

 

  Adrian Popescu

  IRINA

 

  Despre Irina Petraș se pot spune o mulțime de  lucruri, toate lăudabile, de la studenta model remarcată la cercurile științifice de profesorul Ion Vlad, la Facultatea de filologie din Cluj, la profilul criticului și eseistul de largă desfășurare tematică, prezent în principalele reviste literare. Din parte-mi îi datorez nu doar bucuria de a-mi fi fost nașă de cununie, în 1973, împreună cu soțul ei, prietenul meu, criticul Petru  Poantă, dar în ultima vreme, mai ales,  beneficiez de bunele ei sfaturi literare și de sprijinul său moral. Mai numeroase sunt, cred, principiile  care ne unesc decât convingerile care ne despart.  Discuțiile noastre, necoincidente ca abordare, nu au putut modifica o solidaritate intelectuală verificată în timp, vreme de câteva decenii... Simțul nuanțelor și al onestității intelectuale nu i-a lipsit niciodată Irinei Petraș, un fel de a spune ce gândește, fără a-și jigni interlocutorul, dar hotărât, ea nu ,,o scaldă’’ dintr-o politețe rău înțeleasă, dar caută valoarea literară cu grija celui care știe ce preț are și cât de greu se obține aceasta. La conducerea Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor clujeni, 2005- a demonstrat o extraordinară capacitate organizatorică, lumea s-a adunat în jurul ei cu încredere și plăcere. Cărțile concepute de ea, sub egida filialei, au provocat numeroase elogii atât din partea presei, cât și a colaboratorilor, a autorilor incluși în sumar, toți entuziasmați de subiectele propuse, vezi Clujul din cuvinte, 2008,  Locuire cu stil. Locuri ale memoriei culturale,  2010,  Transilvania din cuvinte, 2018, 2019, Cartea cuvintelor-madlenă, 2020, pentru a aminti doar câteva.  Datorită Irinei Petraș avem arhiva Filialei scriitorilor transilvani pusă la punct, cu profesionalism, practic istoria acestei instituții literare, momentele sale importante, conducătorii, membri, activitatea ei așa cum reiese din procesele- verbale. Apreciată unanim a fost și exigentul redactor de carte Irina Petraș, coordonatoare de colecție ( Akademos) la Editura Didactică și Pedagogică, 1990-1999, și la Casa Cărții de Știință, 1999-2012. A elaborat dicționare de teorie literară, a redactat capitole de manual de literatură pentru clasa a XI-a. A scris despre clasicii literaturii române, Creangă, Eminescu, dar debutează cu un volum despre Proza lui Camil Petrescu, 1980, autorii amintiți vor fi  reluați în alte cărți, , îmbogățite ca demers critic, pentru ca Irina Petraș să  își manifeste priceperea, scriind apoi și despre traduceri și autori străini...

     Eseista are stil și idei originale, face ,,genosanalize’’ scrie despre feminitatea limbii române. Despre Marcel Moreau, Discurs contra piedicilor, 1993, Arte viscerale, 1997, Celebrarea femeii, 1998, a scris printre primele în literatura română, l-a descoperit, tradus,  prezentat, analizat pe insolitul scriitor francez cu o rară înțelegere, poate chiar cu o afinitate care înseamnă anti-convenționalism și cercetarea ,,muritudinii’’, cuvânt pe care Irina Petraș îl introduce în vocabularul nostru. Foarte bine primite au fost multele și amplele analize din  O panoramă a literaturii române contemporane. Critica literară, 2008, Vitraliul și fereastra. Poeți români  contemporani, 2015, Ochii minții, 2020, amintesc  numai o mică parte dintre volumele autoarei clujene, altfel nu ne-ar ajunge câteva pagini, cu traducerile sale, ediții, etc.

Cu Irina Petraș, care a participat indirect la eposul echinoxist, prin Petru Poantă, am de împărțit și atracția pentru zonele sib9iene, ea născută la Chirpăr, aproape de Agnita, păstrează vie amintirea comunităților românești și săsești, obiceiuri și practici tradiționale, eu, cu părinți care s-au cunoscut în Sibiul refugiului din 1940-45, am o simpatie inexplicabilă pentru oraș, Dumbrava, Valea Ștezii, Rășinari, etc. Când  îmi pomenește de Valea Hârtibaciului sau de  Fofeldea, eu mă gândesc la vinul aspru de acolo, ea probabil la oamenii locului, pe care nu i-a uitat. ,,Non  idem est se duo dicunt idem’’.

 

Icu Crăciun

 

Criticul și omul Irina Petraș

 

            Obișnuită cu solitudinea, Irina Petraș a fost dintotdeauna dependentă de citit și de frumos (să nu uităm că tablourile sale se nasc atunci când cuvântul nu este îndestulător pentru a rodi în sintagme sau enunțuri expresive ori sugestive). Dacă vrei s-o cunoști mai bine, fie în postură de critic, fie de eseist, trebuie să-i citești cărțile. Slujitoare a cuvântului, cu personalitatea sa de admirat, când i s-a ivit ocazia, s-a revoltat împotriva nedreptății, dar, mai cu seamă, împotriva imposturii și veleitarismului. În această privință, opiniile sale sunt tranșante. După ea, noi, românii, nu avem o cultură mică, ci mai degrabă o cultură discretă în concertul marilor popoare ale lumii, însă observă, cu un gust acru-amărui, că într-o țară în care pungașii dovediți nu pățesc nimic, unde binomul învățare-motivare nu mai este valabil, într-o lume indiferentă și nerăbdătoare, clătinată de nestatornicie, în care clipa face jocurile, până și scriitorii și-au pierdut solidaritatea. Mai mult: „nu am ajuns într-un stadiu de dezvoltare a societății românești în care produsele culturale să intre firesc în lista de priorități a cetățeanului. Și a Statului”. Când vine vorba despre scriitorime, notează că nu întotdeauna notorietatea și valoarea sunt egale, deși ar fi bine, iar ierarhizările și criteriile de acordare a caratelor depind deseori de gruparea care le-a emis. „Așezarea valorilor e un proces natural, un proces în curs care poate fi sprijinit, comentat, secondat, critic, nicidecum impus”, iar literatura contemporană „e (…) o chestiune de supraviețuire, ca în comunism, nu de trăire, ca în interbelic”, „scriitorul fiind un vistiernic al ființei (…), dar și un oracol, căci el vede dincolo de aparențe și, în cazurile fericite, prospectiv”. Pentru scriitor, „Realitatea (…) are componente multiple: e, mai întâi, viața concretă, pipăibilă, semnalizând prin simțuri, a trupului muritor, dar și a relației complicate a eului cu sine și cu ceilalți – așadar ceea ce se chemă viață intimă și viață socială; apoi, realitatea livrescă, experiența lecturii, de o însemnătate de neegalat pentru cititorii-scriitori, jefuitorii de extaze, după Cioran, în fine, viața onirică, visul ca experiență nocturnă – ceea ce vezi, simți, înțelegi, pe scurt, trăiești în vis/ prin intermediul viselor este/poate fi o experiență de consistență și însemnătate egale cu ale experienței în stare de veghe; și visele intră în definirea de sine, și ele lasă urme, și ele te construiesc”, firește, dublate de imaginație, „calitate funciară a omului”, având un rol decisiv în scrierea poveștii, însă, adaug eu, visele – la unii autori - nu pot fi puse pe aceeași treaptă cu primele două. Să nu uităm, ne avertizează Irina Petraș, „comunicarea prin cuvinte nu e niciodată fără rest”, deoarece realitatea nu ni se dă în toate amănuntele ei, „ci își păstrează misterul”, este infinită și inepuizabilă, ca lacul fără fund din poveștile copilăriei noastre și nu întotdeauna găsim cuvântul potrivit pentru a o înfățișa pe gustul cititorilor.

„Criticul este un cititor răzvrătit și incomod”, dar și el trebuie să aibă talent afirmă undeva în calitate de cronicar literar. Scrupuloasă, riguroasă, expresivă, echilibrată, mereu cu instrumente personalizate la îndemână pentru a convinge un confrate sau un cititor avizat, ori mai puțin avizat, ea este adeptă al „dreptului la subiectivism al criticului” – aidoma lui Perpessicius – de a se îndoi, a pune la încercare, a remania continuu („ne hrănim și creștem cu povești niciodată definitive, ci etern remaniabile”), a degusta pe cont propriu „produsul” autorului. Din punctul ei de vedere „textul cu realitatea sa precară și despotică este întâmpinat de o lectură posedată și autonomă, o lectură în permanentă alertă, interogativă, necredincioasă, o lectură care somează textul să-și lepede vălurile, dar nu înainte de a fi trecut ea însăși proba fascinației”. Din păcate, „astăzi, oricine poate să scrie cronică literară”, găsim cronicari de ocazie, generoși peste măsură, veleitari ce nu depun efort pentru a ajunge la esențe și a le capta în favoarea valorii estetice, până și în reviste cu staif nu mai este nevoie de o probă a competenței și gustului.

 Într-un text profund, intitulat „Vitraliul și fereastra” dedicat poeziei/poetului, din cunoscuta sa carte „De veghe între cărți”, scrie despre ambiguitatea  limbajului poetic și intenția sa de comunicare pe care îl recomand celor care scriu versuri. La un moment dat, zice: „poetul nu încearcă să spele geamul cețos al cunoașterii, mereu și destinal incomplet, al aici-ului nostru, ci îl înlocuiește cu un complicat și surprinzător vitraliu (uimirea e condiție obligatorie!). Gest în care vraja și conflictul nu se exclud”, așa cum le vede și Blaga. „Taci de nu poți spune ceva mai bun decât tăcerea” – zice poetul.

Într-o altă cronică, vorbind despre rolul criticului, despre pendularea acestuia între artă și știință, afirmă: „judeci, dar trebuie să ai și bunăvoință față de cel pe care îl judeci, judecata ta trebuie să viseze absolutul, dar să nu iasă dintr-o omenească și necesară relativizare”. De aici, trebuie să pornească interpretarea cronicilor sale, de felul cum explorează atât cărțile de raftul întâi, mai jos necoborând nici măcar cu un semiton – cum îi place să zică -, fără să încerce să-ți impună vreo una, ea doar te îmbie să le citești. Dacă vrei să descoperi statura intimă a eseistei, trebuie, firește, să-i parcurgi (cum ziceam și mai sus) eseurile alături de ea, pe fiecare, fiindcă te provoacă la o degustare rafinată, intelectuală, cum rar se întâmplă în lumea literară. Am constatat că nu face rezumări ale subiectului unei cărți de proză (a unui roman), nu este atrasă de conflict, de povestea în sine, de filonul romanesc, de confesiune, ci de modul de comunicare al personajelor (autorului), de trăirile acestora; cu alte cuvinte, nu este interesată de epic, ci de analiza psihologică a protagoniștilor, de raporturile dintre ei, personalitatea Irinei Petraș. ieșind în evidență când uzează cu sagacitate de toate categoriile specifice criticii contemporane, dar și ale culturii; uneori transferă în câmpul literaturii concepte ale științelor (de pildă, din Stephen Hawking, Leonard Mlodinov, Heisenberg ș. a.) în folosul unei înțelegeri cât mai exacte a textului analizat. Ceea ce apreciază la o carte este calitatea sa estetică. Pentru ea, o carte bună trebuie să fie „contagioasă” pentru a fi receptată rapid de cititor, de aceea, și cronicile sale au ceva special ce te acaparează, te provoacă. Atentă la detalii și nuanțe și adeptă a stilului grav și sobru, scrie cu înțelepciune și cu bătaia caldă a inimii, căci scrisul ei este artă, fiind o bună degustătoare de literatură. Dar se îndepărtează de absolutizările maniheiste; o spune ea însăși: „Prin structură, educație, biografie (…) am cultivat mereu o oarecare indiferență la eveniment” și pune accent „pe individ, subiectivitate, singurătate, nimicuri și mărunțișuri ale vieții”. Mare prețuitoare de arhivă, Irina Petraș susține că „Romanul istoric tradițional este lucrat într-o manieră migăloasă asemănătoare manierei paleo-plasticienilor, cei care reconstituie cu plastilină un chip de odinioară având la îndemână doar tigva. Romancierul se documentează pentru a-și procura tigva, apoi adaugă pas cu pas, frază după frază, carnea detaliilor care fac povestea verosimilă și îi conferă un puternic aer de autenticitate”.

Mă opresc aici cu comentariile pentru a nu intra prea adânc în conturile limbii române folosite cu parcimonie de doamna Irina Petraș referitoare la cărți, adevăratele capitale ale vieții sale, și-i urez, cu cele mai calde sentimente, LA MULȚI ANI!

                                                                        

Delia Muntean

A locui cu temei

 

 

            Mi-e drag eseul. Cu încrengăturile lui îndrăznețe, cu neliniștile și ispitele sale. Cu prinderea în aventura dezmărginirii a ființei înseși.

            Îmi place să scotocesc prin străfundurile lui, să caut omul (nu doar specialistul) care l-a gândit și așezat între hotarele paginii de hârtie. Și ale existenței proprii.

            Recitesc acum un eseu publicat în urmă cu câțiva ani de Irina Petraș: Despre locuri și locuire (Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005). Meteahnă veche, spionez felul în care autoarea se spune pe sine, cercetez strategiile grație cărora își părăsește preajma ca să învețe să o locuiască mai înțelept, mai adevărat. Urmăresc acel du-te-vino al ei în text, delicatețea și sfiala cu care îmi iese înainte/mă întâmpină (pe mine, cititorul), mă primește în (ne)marginile ei, mi se deschide.

            Apoi mă provoacă, mă pune la treabă. Ca să las, adică, urme. „Ele sunt cele care îți pot asigura pomenirea – caută să mă convingă Irina Petraș –, indiferent în ce zonă ești în stare să lași urme. E singura formă de supraviețuire”. Și adaugă: „Nu visez posterități prelungi, nici vorbă, dar știu că în mintea/amintirea supraviețuitorilor mei voi putea dura o vreme (cât, n-are nicio însemnătate, după moarte, timpul meu își pierde valoarea) în funcție de măruntele mele bune înfăptuiri”.

            E o prezență ce lucrează consecvent nu doar asupra sa și a fenomenelor culturale investigate – cărora le dă sens personal, izvorât din sine însăși –, ci cuprinde în mirajul interpretării și ființa celuilalt.

            O face să fie. Serios și profund.

*

            Scrisul constituie așadar pentru această autoare ce cumpănește Maramureșul cu Sibiul construcție ce durează și ne durează. E un fel de întrupare a unui dor (mereu neîmplinit) de așezare. Asemenea casei celei adevărate pe care au construit-o părinții la Agnita: „Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o niciodată, facerea ei a durat ani în șir după ce deja o locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Așezarea nu însemna încremenire, casa nu era gata ca o fotografie, cum ar zice Eminescu, ci avea puteri constructive în ea. Își împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizațiilor nesfârșite, îmbunătățirilor succesive”.

            Scrisul e casa pe care și-o clădește începând cu eseul din 1981 (Proza lui Camil Petrescu), continuat cu alte lucrări de același gen – alocate unor autori precum Mihai Eminescu, Veronica Micle (1989), Ion Creangă (1989, 1992, 2004), primenind Știința morții (1995, 2001) ori analizând Feminitatea limbii române (2002) –, cu studii de critică (Literatura română contemporană. O panoramă – 2008; Oglinda și drumul. Prozatori contemporani ­– 2013; Vitraliul și fereastra. Poeți români contemporani – 2015 etc.) și de teorie literară, cu traduceri (din opere semnate de Henry James, Edgar Wallace, Marcel Moreau, Jacques de Decker, Michel Haar, Mark Twain, Philip Roth, Michel Lambert ș.a.), cu îngrijiri de ediții (Ion Brad, Ioana Em. Petrescu, Radu Stanca etc.) și colaborări la lucrări de amploare (Dicționarul scriitorilor români – 1998-2002), coordonări ale unor volume colective (Scriitorul și trupul său – 2007; Istoriile literaturii române – 2020; Scriitorul și lumea – 2021 etc.), apariții în presa literară.

            O casă în permanentă construcție.

„Loc de retragere, de ocrotire, dar și de deschidere spre ceilalți”.

Spațiul în care Irina Petraș – omul, femeia, scriitoarea – se cuprinde și se risipește pe sine întru alții.

 

Florina Ilis

La aniversară!

Irina împlinește 75 de ani. Dar, la Irina, viața nu se măsoară în ani, ci în cuvinte. Sunt cuvinte adunate în cărțile pe care le-a scris sau în cele rostite în întâlnirile cu scriitorii sau în dialogurile cu prietenii. Sunt cuvinte vii ca și spiritul ei, mereu tânăr, efervescent. Irina a pus în fiecare cuvânt ceva din sufletul ei, dar și din mintea sclipitoare și pătrunzătoare, plină de idei creatoare și …fictive, cărora le dă o nouă realitate prin cuvânt. Curiozitatea pe care o are pentru oameni, natură și lume, ca semn al dorinței de cunoaștere, o face să pară tânără și inepuizabilă. Este într-o continuă mișcare și căutare de cuvinte. Le cunoaște pe toate, le potrivește cu finețe și cu înalt meșteșug, le scoate din neuitare și le dăruiește viață. Are vocația cuvintelor, știind să spună ceea ce vede și să existe scriind. Nu obosește niciodată să fie alături de scriitori, chiar dacă lumea noastră nu este prietenoasă și nici prea comodă. Irina cunoaște, însă, taina de a se apropia de fiecare și, prin evenimentele pe care le organizează cu neobosit entuziasm, e în stare să creeze în jurul acestora povești bine spuse, - ca să devină memorabile și nu simple sarcini administrative -, și să implice în poveste scriitori din generații diferite, reușind să așeze pe toată lumea în lumina cea mai bună. Are un simț critic desăvârșit, dar, mai presus de orice, iubește literatura, fiind generoasă cu cărțile, aspră numai cu scrisul neconvingător. O lasă indiferentă modele trecătoare ale criticii, deoarece Irina dă un alt înțeles, mai înalt și autentic, discursului critic. Ea locuiește în literatura română și nu o domină, fiindcă Irina știe că literatura nu-i a scriitorului: scriitorii sunt ai literaturii. La mulți ani, dragă Irina!

 

                        Virgil RAȚIU

 

Începutul fericit și speranța

 

 

            …Sintagma din titlu se poate aplica fără eroare oricărei scriitoare, oricărui scriitor. Nenumărate întâlniri scriitor – cartea sa a găzduit Irina Petraș, în birourile Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, întotdeauna (sau de regulă) „înscăunată” și pregătită pentru rolul de moderator, fără deosebire de sex, naționalitate, de vremea de afară sau de vremea dinăuntru. Asta i-o fi menirea, între altele, dacă a fost aleasă președinta (se numește funcție publică, nu mandat politic) scriitorilor din Cluj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Satu Mare și, mi se pare, Oradea. Povestea din titlu se potrivește prezentului comentariu pentru că, numai cu câteva zile în urmă la US Cluj a fost marcat un eveniment editorial al cărui personaj (erou) principal a fost și rămâne poetul, prozatorul, eseistul Adrian Popescu – cine nu-l cunoaște!... (Mai corect: Cine nu-l cunoaște, să-i pară rău de tot, habar nu are cum și câte splendori în ale scrisului și desfășurărilor literare a pierdut!)

            Este vorba de volumul Începutul fericit și speranța (apărut de curând la Ed. Neuma, Cluj-Napoca), cu subtitlul explicativ-determinat Vlad Moldovan în dialog cu Adrian Popescu, fiind clar pentru toată lumea, că e vorba de o altfel de carte în raport la cei doi protagoniști (paranteză: nu pentru că vocabula altfel, de câtăva vreme, circulă a fi la modă și-i pe buzele și „ventuzele” multora – cum cu ani în urmă, însă și astăzi, politicieni, indiferent de care parte a mersului general administrativ, la momentul „potrivit” declanșării unor alegeri pentru conducerea țării, se dau de ceasul morții să propună și să aplice în politicile naționale „schimbarea” – cum, an de an, schimbarea legislației proprii la Ministerul Învățământului și Educației! –, ca și cum schimbarea „direcției de mers” politic ar fi ceva de gen religios, ecumenic, temeinic coordonat; să fim serioși, în politică nu se aplică fir de religiozitate, nici de încredere reciprocă, nici de credință (exprimată printr-un Crez!), nici de speranță; între partidele țării tronează doar individualismul; dominante în categoria pe care o tot validăm de ani de zile, politically, din patru în patru ani, fiind laicitatea, concurența economic criminală (indiferent de domeniul vizat), plata unor polițe „reciproc avantajoase”, bătălia pentru întronizarea în Parlamentul țării șamd – repet a țării, fiindcă de patrie, în luările lor de poziții ale multor oameni publici, nici că poate încăpea vorba! (Cine crede că facem politică aici, se înșeală amarnic! Încercați să vă imaginați câtă grămadă de literatură se bulucește în politică, în instituționalizări, în întreaga lume – din China, Americi până în India și roată împrejur, de jos în sus, și de sus în jos, până în Antarctica!... Volume întregi se tot scriu, se publică și încă se vor scrie, cu presonaj principal, rareori secundar, politica!)

            Așadar, subiectul este/ și a fost lansarea cărții poetului Adrian Popescu, cum ar veni întânirea maestrului odiseic în călătoriile sale cu învățăcelul filosof, tânărul gânditor Vlad Moldovan. Nu secade a pune la îndoială faptul că întâlnirea putea să fie „aranjată” și moderată de altcineva înafara Irinei Petraș!

            Spune Irina Petraș că în această carte de dialoguri, importantă remarcă, nu se vede, nici bănuie o confruntare între generații (cum reprezintă cei doi, de fapt, generații literare și culturale distanțate temporal), nici vreo bătălie cazonă, ci un dialog de un firesc nefirec de lejer desfășurat în condiții de egalitate și, putem afirma, fraternitate. Practic, cunoscându-i bine pe cei doi, reputatul scriitor și redactor plin la revista STEAUA (Adrian Popescu fiind un etern reprezentat pentru revista clujeană, de la începuturile lui ca scriitor, din anii ’60, secolul trecut, până în prezentul apropiat când a îndeplinit ani buni funcția de director al revistei Steaua), și pe Vlad Moldovan, el însuși redactor la revista în vorbire, Irina Petraș și-a manifestat bucuria mare la apariția cărții cu toată dragostea ei față de cărți și față de fiecare scriitor în parte, din orice colț al țării fiind scriitorul, I.P. înfățișându-se dintotdeauna cu respect și cumpănita prietenie ce o poartă tuturor literaților, mai în vârstă fiind, mai tâneri fiind. Atitudine tipică pentru criticul literar și eseistul întrupate cu academism și spirit viu, ales, în toate câte este, Irina Petraș

            S-a remarcat în cuvintele Irinei Petraș vizavi de carte evocarea generației Echinox care a „dat în clocot liric și critic” Clujul studențesc și urban, până dincolo de vârfurile culturii manifeste în țară, printre redactorii revistei Echinox, anii 1965, 67, 68, de la început numărându-se și Adrian Popescu. Au fost evocate deceniile trecute, ampretate de prezența la Cluj a revistelor de reputație Tribuna și Steaua, fiecare purtând în siajul ei o întreagă istorie culturală, proprie, potrivite spre a fi distribuite tuturor, exact ca în prezentul pe care îl considerăm continuu, fără impedimente conjuncturale! La întâlnirea de la US CLuj au luat parte profesorul, critical literar, poetul Ion Pop, criticul, poeta și prozatoarea Andrea H. Hedeș (director Ed. Neuma) – toți, prin vorbele lor, manifestând o memorie fabuloasă în relatările personale! și, prezentă, o parte numeroasă a asistenței publice interesată de eveniment, cunoscuți și mai puțin cunoscuți scriitori, mulți dintre ei, astăzi, în curs de afirmare pe acest „teren”, deloc ușor de „jucat” – literatura românească contemporană.

            Nu mă feresc a striga aici, în văzul și, poate, auzul tuturor: La Mulți Ani, Irina Petraș!

 

                             

               Mircea Popa

Irina Petraș printre clasici și contemporani

               Deschizând pagina bibliografică a Irinei Petraș nu poți să nu fii suprins de marea bogăție de teme și subiecte pe care criticul Irina Petraș le-a abordat de-a lungul anilor.  Între acestea figurează un mare număr de traduceri, prefețe, comentarii la literatura străină și română, dar și cărți de o mare densitate a ideilor și cu vibrație expresivă aparte , privind atât literatura clasică (Un veac de nemurIre)i cât și cea modernă și contemporană (Literatura română contemporană), toate născute din apetitul lectural  cu totul ieșit din comun al criticului,  apetit deloc îmblânzit  chiar și la această vârstă, la care lasă în urmă o experiență livrescă de nivelul unei biblioteci  bine căptușite.  Cărțile ei sunt în măsură să ne vorbească de un univers  al artei cu totul special, în care vizualizarea  proiecțiilor sale  ficționare se materializează,  adesea  prin refugiul  în pictură, unde  aspecte ale datului existențial își cer  exprimarea picturală imediată,  strămutând viziunile intime sub  straturi de culoare multicoloră. Sau o cheamă mai statornic la biroul asaltat de cărți, unde roadele muncii semenilor se îngrămădesc,  solicitând  iminente observații și considerații critice. Aici ea se simte în largul ei, alegând, selectând, observând, judecând, și dând verdicte  asupra modului în care își găsește expresia plenară limba („feminitatea limbii române”) sau acea   „știință a morții”, de care toți suntem cutreierați, raportând  textul pe care-l are sub ochi prin prisma idealității artistice supreme, din care nu lipsesc  la eternitatea   ethosui crepuscular al Mioriței sau  la spectacolul cu măști  transmis de  epitafurile memorabile  din cimititul de la Săpânța. Un  „Homo aestheticus” superior, ca structură și inteligență meditativă, poate fi întâlnit în fiecare pagină care poartă marca Irinei Petraș,  în fiecare frază cu miez rostită la ședințele de lansări de cărți sau la cele de discuții despre prezentul, trecutul și viitorul scrisului literar.  Nu știm încă dacă  oratoria ei expresivă e mai miezoasă în aceste fulgurații pasagere sau în pagina ticăită îndelung, în numeroasele eseuri sau articole ce i-au ieșt dintre degete, dar  e cert că  amândouă poată pecete acelei ineligențe sprințare care vede în carte, în literatură în general, modul ei firesc de a fi și a ființa sub curbura Soarelui de amiază sau sub arcul întins al Săgetătorului în clipele noptatice, când visul își picură sfințenia în pagină.  Aceleași clipe înfiorate de taina cuvântului parcurgem alături de iscusista ei toarcere, pe firul de firul de borangic al  imaginației, care nu se lasă niciodată  învins de vacarmul din jur, depășind prin inteligență convenționalul și anecdoticul superficial, spre a găsi acea  înălțare simpatetică,  rezultată din exercițiul scrisului diurn,  îndelung   pregătit în laboratoarele  unor arderi la înalte temperaturi simpatetice.  Îndelungatul  proces al  rafinării cuvântului pentru a fi rostit în Agora sau în pagini de reviste literare își acordă fluxul frazeologic cu intensitatea comunicării  emoției poetice sau lecturale, așa cum practica școlară îndelungă, sau oficierea atentă a  actului creator  în birourile mai multor edituri  unde a lucrat, au făcut-o  să fie expertă în „ghicitul în stele”. A  tradus mult și s-a exprimat sistematic despre literatura străină ( pe vremuri a ținut la „Steaua” o rubrică de comentarii asupra lteraturii universale),  omul și criticul și-a dat mâna pentru a ființa sub cupola cu stele aurii a marii literaturi.  Această dependență de  factorul   decisiv  al limbii „ca un fagure de miere” a  dus-o  încă din faza formativă a studenției,  spre acei scritori a căror combustie interioară a fost capabilă să-i mistuie toate ezitările. Primul impuls a determinat-o să  caute în proza lui  Camil Petrescu, însemnele modernității și a inovațiilor în materie de subtilitate  și organizare a discursului romanesc,  prin amprentarea unei proze cu multiple capcane de viziune  constructivă,  atât de ingenios pus în pagină,  încât a creat o direcție de stil și o manieră de comunicare  care a marcat întreg  scrisul interbelic. Un scurt popas, ivit ca o tatonare  născută din re-lecturi predilecte, a  adunat la un loc trei scriitori din etapa Junimii,  asupra cărora criticul literar a simțit nevoia să se rostească la un veac de nemurire, ca un omagiu adus  fondului de aur al clsicismului romantic  românesc,  ridicat  în zonele sublimului de  Eminescu și Creangă,  aceste două fețe ale Ianusului național,  a căror scriitură atinge pragul unei universalități profunde, recunoscută de toți cei care  au pătruns, într-un fel sau altul, în intimitatea unor creații care  reprezintă în cel mai înalt grad spiritul românesc în lume.  Jean Boutière pentru Creangă,  Roseta del Conte, Alain Guillermou,  Amita Bhose sau Svetlana Matta  pentru Eminescu,  au descifrat ceva din adâncimile filosofice, lirice și  stilistice ale acestor autori.  Tatonajul a fost de bun augur, deoarece, peste câțiva ani, autoarea a revenit asupra subiectului predilect, Eminescu, tentație accentuată de familiarizareaa cu fondul manuscriselor eminesciene, pe care ea le-a triat pentru Biblioteca județeană Octavian Goga din Cluj sau prin pregătirea unei noi ediții a minunatei cărți pe care Ioana Em.Petrescu a închinat-o poetului, ocazie cu care  Irina a simțit nevoia să aducă un cald omagiu profesoarei atât e ubită de studențimea clujeană.

               Noul Eminescu al Irinei Petraș  stă sub semnul „începutului continuu”, prin care înțelegem că  scrisul eminescian reprezintă pentru toți românii un izvor nesecat de inspirație, artă, și problematică literară, de reîntoarcere permanentă la finețurile limbii și ale gândului.   Pentru a-l înțelege pe Eminescu e nevoie întâi de toate să înțelegem contextul cultural românesc în care acesta s-a ivit și mai ales  sensul exact al romantismului și al romantității pe care el a reprezentat-o pe plan național și european. În acest sens, irina Petraș a acodat primul capitol din exegeza pe care a consacrat-o poetului nostru pentru a lămuri racordul lui organic la  marea școală poetică a romantismului universal,  consolidat  prin lecturile lui numeroase de la Viena, care l-au făcut frate de sânge cu marii exponenți a lirismului romantic german,  sub zodia cărora și-a construit un adevărat coviltir de aur, iar motivele și  temele primite au primit sub pana sa o altă înfățișare  cu totul nouă, expurgată de faliile convulsive ale imediatului. Natura, Istoria, Transcenentul și-au dat mâna  pentru a alcătui o trinitate  pe care a abordat-o sub raport filosofic și vizionar, cosmologic și fantastic,  cu un rafinament al expresiei și cu o muzicalitate și cantabiltate care  trimite la esențe. Arhetipurile și viziunile grandioase  capătă în poezia sa înțelesurile primare ale unei existențe marcate de dorința cufundării în absolut, a ștergerii granițelor dintre real și ireal,  a depășirii condiției umane prin vis și acces la veșnicie. Titanismul fundamental al poetului, primește o nouă categorie axiologică prin nota integratoare a ființei în univers, exprimată atât de bine în versul „Simțindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi”.  Autoarea stăruie îndelung asupra raporturilor  cu lumea ale poetului, prin care se înțelege și universul mic al romanței și al ambientului naturistic dionisiac, traversat de valurile unei aspirații ondinice, de un plutonism   senzual, orgiastic, fie de  elementaritatea  refuzului de a se adapta unei lumi  secătuită de  dorinți mai înalte, redus  la  foșgăiala  existențelor  patibulare, a parvenirilor  aspirațiilor comune (vezi Cătălin),  care caracterizează „cercul închis.”   Autoarea descoperă în legenda Luceafărului sâmburele contradictoriu al firii omului de geniu, care își trăiește drama inaccesibilității, prin asumare  a finitudinii și izolare orgolioasă. Geniul, după opinia autoarei, va căuta  să se  redefinească existențial, căutând căi de comunicare cu ființa iubită, fiind gata să-și sacrifice nemurirea prins în jocul amoros care îi acaparează ființa.  Sunt puse în cântar și alte forme de evaziune  și reconfigurare valorică, precum  refugiul în trecut,  cufundarea simțualistă în  lumea armonioasă și edenică a  unei fericiri mult dorite, pe care lacul, pădurea, seara pe deal, codrul, natura armoniilor lăuntrice le etalează cu o putere  demonică misterioasă. Ridicându-se deasupra mizeriilor omenești zilnice, el tinde să se armonizeze cu divinitatea și să acceadă în straturile pure ale gândirii celeste. Frumoasa formulă „Trecutul marmoră, Prezentul Dumnezeu, viitorul umbră” este transpusă  de autoare în universul liric eminescian, apelând la câteva  toposuri caracteristice,  cum ar fi pelerinul, magul demonul, voivodul, poetul. Cele dintâi sunt doar forme intermediare pentru poetul orfic, al cărui cântec străbate lumea și deșteaptă la luptă cohortele de asupriți.  Sunt praguri sau ipostaze ale arheului unificator, ce îmblânzește și domolește instinctele  spre a realiza o  cât mai mare apropiere de  demiurgul suprem. Poeza eminesciană se constituie și ca un reflex al obsesiei noomorfice, ne spune autoarea într-un capitol de  elevată analiză, în care cunoașterea hyperionică contribuie la deschiderile ființei, și la descătușarea ei din chingile teluricului. Așteptarea  și dialogul, amintirea și visul sunt formule congruente pentru reliefarea unui destin poetic exemplar, apelând la unduire, ca la o formă de permanentizarea a fluxului colovial. Simbolstica apei, a curgerii,  însoțește ritmurile unduioase ale versului eminescian asigurându-ei o cantablitate aparte. „Cartea naturii e marea taină, de nepătruns ca și  viața „încet reepovestită de o străină gură”, afirmă autoarea.  Prin elementele filosofice selectate în conformitate cu propriul crez profund, Eminescu tinde spre androgenizare, spre perfecțiunea omului, identificată cu o „„pereche divină”, ca o formă a ambivalenței formelor divine, care depășesc  înțelegerea comună. Atingerea acestor forme superioare  se realizează  prin  vocația creatoare a durerii resimțită atât de puternic de poet,  încât  va vedea în introspecție și descoperire de sine, statuată în versul călăuzitor, „Pe mine, mie redă-mă ”  emblemele unei  abstrageri superioare.  O reunifcare simbolică a multiplicității   eului interior,  Eu-Tu-El, propune autoarea într-un capitol care examinează  „trionticitatea” ca forme ale permutaței eu-rilor, într-un registru a înțelesului vieții ca „rai în asfințire”.  Crepuscularitatea, dorința suprimării și intrării în lumea  cealaltă  („ mă-ntunec”)  dezvoltă o arie de probleme, mituri și reflexe  transcedentale, care asigură poeziei eminescienene  o  unicitate  de viziune, stil și limbaj. Irina Petraș stăpânește la maximum toate aceste   caracteristici textuale, trecând de la raportări inspirate la analize textuale  seducătoare. Capitolul final vizează „ codul erotic emnescian”, parte a unei concepții romantice despre femeie,  care trimite  la un cod  biblic al începuturior existenței noastre terestre, așa cum se întâmplă în Insula lui Euthanasius  și în alte  cazuri de metempsihoză, prin care arheul eminescian călătorește în spațiu și timp, acreditând ideea de  mister fundamental incifrabil.  Enorma  plutire  a omului în marea lumii, și haosul primoridial găsește în imaginarul eminescian porți grandioase spre depășire și autocunoașatere,  prin largi defășurări de versuri ornamentale,  asumându-și coroporalitatea  spațiului și timpului, ce ne secondează viața și ne-o îndumnezește. Sensul aspirației umane constă tocmai în această depășire constantă a efemerului, a imperfecțiunii, prin jiduirea fantastică a imposibilului,  prin proiecția visului și trnscendența închipurii. Cartea Irinei Petraș deschide posibilități nebănuite de a aspira la o mai bună apropiere de universul creator eminescian, ca formă a năzuinței noastre neîncetate spre perfecțiune.    

                 

 

Ilie Rad

La aniversară. Irina Petraş despre sine

Când Irina Petraş, preşedinta (din 2005) a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit 65 de ani, am scris un articol intitulat Doamna Irina Petraş – un Al. Rosetti al Clujului, bazându-mă în această comparaţie nu doar pe talentul său de editor, ci şi pe generozitatea şi altruismul cu care îşi cheltuieşte timpul şi energia, pentru binele celor din jurul său (scriitori mai ales), pentru răbdarea cu care înţelege toate orgoliile şi sensibilităţile exacerbate ale confraţilor. Îmi încheiam articolul cu un citat din portretul pe care G. Călinescu i-l face ilustrului său prieten, Al. Rosetti, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Cu un zâmbet etern, circulă în toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic şi politic în acela al tânărului scriitor proletar, suportând cu delicateţă infinită cele mai omeneşti insistenţe şi stabilind o punte prudentă între adversarii literari, adunându-i laolaltă în aceleaşi colecţii, păstrându-şi cu fineţă libertatea şi nerenunţând la producţia unora de dragul altora”.

Ulterior, am citit cu mare voluptate şi profit intelectual amplul interviu pe care Irina Petraş i l-a acordat regretatului Alexandru Deşliu, de la Focşani – Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Irina Petraş, Editura Pallas, Focşani, 2006 –, carte care ar trebui să fie citită de către toţi cei care doresc să cunoască mai profund o personalitate fascinantă şi cu totul singulară a literaturii române contemporane. Găsim în acest amplu dialog (sunt peste 50 de întrebări şi tot atâtea răspunsuri) informaţii care îi conturează şi mai bine personalitatea. Voi aminti câteva (zece, mai exact), în cele ce urmează.

Inteligenţa nativă. În toţi cei 11 ani de şcoală a fost „eterna premiantă”, ceea ce îi crea şi un anumit disconfort: „Totdeauna m-am simţit vinovată pentru anonimatul la care titlul meu de premiantă eternă îi condamna pe prietenii mei cu performanţe sensibil egale”. Era o vedetă la staţia locală de radio şi a debutat cu o poezie, la vârsta de 10 ani, în revista Luminiţa, iar „acel debut a declanşat un potop de scrisori primite pe adresa şcolii, din toate colţurile ţării, zeci, sute în fiecare zi, vreme de câteva săptămâni”.

Simţul practic, moştenit de la părinţii săi: „Consum mai ales ce fac singură, cu mâna mea. Îmi cos singură hainele de pe la 10 ani, gătitul e o plăcere şi o artă, îmi fac singură rafturi de cărţi, îmi pun gresia, zugrăvesc, vopsesc, pictez, pun murături. Adică, sunt puţine lucruri pentru care apelez la ajutorul altora”.

Independenţa totală. Ca şi Ilie Moromete, se poate lăuda că a dus „totdeauna o viaţă independentă”. „Aşa se face că nu mă pot înrola într-un partid, căruia să-i preiau pe nemestecate doctrina, nu fac parte din nicio gaşcă, din niciun grup, din aceleaşi motive – nu pot accepta fără crâcnire orice, fiindcă insul cutare e «de-ai noştri», nici nu vreau să fiu acceptată din asemenea raţiuni ajustabile după cum bate vântul, nu gândul”. Şi, în altă parte: „Nu mă recunosc înrolată decât în comunitatea vastă a muritorilor.”

Refuzul modei. „Nu mă las ademenită de ceea ce place tuturor. Cum cred în gusturi fin diferenţiate şi în diferenţe, mă ţin departe de moda ţipătoare, îmi plac lucrurile mai puţin răsunătoare, dar pe care le-am ales întrebându-mi atent preferinţele”.

Pasiunea cititului şi a scrisului. „Sunt atât de veche cititoare – am învăţat să citesc pe la 4-5 ani, deci citesc de mai bine de o jumătate de veac! –, încât lectura îmi intră în definiţie şi nici nu mai sunt în stare s-o descriu în termeni de bine şi de rău, bun şi mai puţin bun. Citesc, deci exist (îmi vine în minte că, în Evul Mediu, cei care ştiau să citească nu puteau fi condamnaţi la moarte!)”.  „Cititul şi gândul morţii au stat mereu alături, de când îmi aduc aminte de mine.” Iar ceva mai târziu spune: „Cartea, pe scurt, face parte din portretul meu, cam ca în Bibliotecarul lui Arcimboldo”.

Generozitatea cu care se dăruieşte altora. Ca profesor, editor sau preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, se dăruieşte celor din jur fără condiţii („asta nu exclude generozitatea risipitoare cu care mă pun în slujba altora, fără speranţa vreunei răsplăţi, cheltuind timp, nervi, suflet”). „Pot fi foarte antipatică – nu pot fi «cumpărată» cu nimic, sunt bună pentru făcut servicii, nu şi pentru schimb de servicii, pentru mici înţelegeri cu «dacă treci cu vederea asta, îţi fac/dau asta». Ceea ce, recunoşti, nu prea îţi asigură locuri călduţe în societate”. Acest fel al său de a fi mi-a amintit de următoarele cuvinte ale lui Lucian Blaga: „Când facem un bine cuiva, dintr-o pornire într-adevăr adâncă şi curată, nu numai că nu aşteptăm recunoştinţa, dar ne vine parcă să mulţumim noi aceluia, că ne-a primit cu bucurie darul şi binele”.

Cunoaşterea mai multor limbi străine este şi o dovadă a inteligenţei unui om. Doamna Irina Petraş cunoaşte franceza, engleza şi italiana, din care a şi tradus (numărul volumelor traduse trece de 30 – eseu, proză, teatru, poezie etc.). La Liceul din Agnita, a învăţat şi limba rusă, cu o rusoaică sadea, ajungând să vorbească şi limba lui Puşkin („Vorbeam ruseşte fără nicio greutate. Literatura rusă mi-a rămas printre preferate, tot aşa filmele”.), dar a învăţat şi limba germană (cu „tante Adele”).

Ateismul funciar, moştenit parţial şi de la părinţi: „Ana, mama mea, cea fără tată şi cu o relaţie extrem de laică şi flexibilă cu divinitatea, se căsătoreşte cu Ioan Pavel, cel rămas orfan de mamă şi despărţit definitiv de Dumnezeu, odată cu moartea ei (muriseră, ea şi ultimul fiu, Ştefan, fiindcă nu voise să lipsească, pe un ger năpraznic, de la biserică…)”; „Să mai adaug că moartea intră în definiţia mea de om trecător, că nu visez vieţi de apoi (nu sunt deloc credincioasă, iar acest deloc nu exagerează câtuşi de puţin”);  „Speranţa creştină într-o judecată măcar finală, «de apoi», e o frumoasă utopie”; „Sunt dispusă să-mi fac propriile poveşti despre tainele universului, dar nu pot consimţi nici la povestea cu Isus, nici la cea cu Dumnezeu, aşa cum le privesc ceilalţi”. „Gândul morţii şi atitudinea mea faţă în faţă cu muritudinea se leagă prin multe fire şi de faptul că nu sunt credincioasă. Sunt în stare să fac efortul de a-i înţelege pe cei care îşi află în credinţă un sprijin, dar sunt înclinată să văd nenumărate urmări rele ale aceleiaşi credinţe”. Dar asta nu exclude misterul, îndoiala: „Gândul meu despre lume poate ajunge la impasul de a descrie ce era dincolo de big-bang, să zicem, şi ce anume a pus în mişcare totul, şi de unde apăruse acel ceva, impulsul, energia”.

Atitudinea lucidă în fata morţii, conştiinţa „muritudinii” (termen creat de autoare), care i se pare o „cale spre o trăire lucidă, omenească a timpului lumii”.  Doamna Irina Petraş a publicat mai multe volume în care abordează şi problema morţii, „blestemata problemă insolubilă”, cum zicea Marin Preda: Ştiinţa morţii, vol. I, 1995; vol. II, 2001; Despre locuri şi locuire, 2005; Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006; Moartea la purtător, 2012, cărţi care sunt, după propria mărturisire, „tot atâtea exerciţii de luciditate.”, în care plăcerea şi tentaţia de a interpreta lasă în urmă critica literară („«Eşti cam filosoafă», glumea Petru Poantă, când mă lansam, din senin, în teorii şi demonstraţii.”). Conştiinţa finitudinii i-a imprimat o atitudine realistă în faţa morţii, similară celei pe care D.D. Roşca a dezvoltat-o în capodopera sa, Existenţa tragică.

Pactul realist cu posteritatea: „Am preţuit întotdeauna făcuturile omeneşti, urmele, ele sunt cele care îţi pot asigura pomenirea, indiferent în ce zonă eşti în stare să laşi urme. E singura formă de supravieţuire”. Şi mai departe: „Nu visez posterităţi prelungi”. De aceea sunt convins că este de acord cu o afirmaţie a lui Gabriel Liiceanu, filosof pe care îl citeşte şi îl citează adesea în cărţile sale, afirmaţie făcută în volumul Uşa interzisă: „Dispărem regretaţi o vreme de câţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dând satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care suntem evacuaţi din lumea aceasta, odată ce am părăsit-o, este enormă. Când ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dispare şi el, devenim «strămoşi», adică un număr statistic în generaţiile trecutului.”

La mulţi ani, dragă Irina!

 

 

 

         Alexandru Jurcan

  Irina, un poem nescris

 

Irina Petraș e un poem de toamnă,

pe care nimeni nu-l va prinde-n ramă...

Viața sa de noapte calcă mereu ușor,

să nu trezească moartea la purtător –

visul său ca in-speriență solidă,

se sparge în starea de veghe lucidă.

Irina întinde pe pânză culori –

pe planeta sa nu-ți vine să mori!!

 

 

 

 

 

‚