La mulţi ani ! Irina Petraș, un spirit cu carte, făcut pentru carte. Gânduri de la scriitori

Menuț Maximinian

Irina Petraş, scriitorul din centrul Cetăţii

Un om veselos şi luminos este Irina Petraş, mereu cu poveştile la purtător, scoţându-le parcă dintr-o carte ce ne ajută să călătorim spre zări necunoscute şi chiar să pătrundem într-o lume ascunsă într-un colţ al sufletului. Pe cât de amuzante sunt discuţiile legate de întâmplările din viaţa de zi cu zi a omului pornit de pe meleaguri sibiene şi stabilit în inima Transilvaniei, pe atât de serioasă este partea legată de literatură. Criticul literar nu lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte valoarea literară a unui text. Îmi aminteşte cumva de zicerea de la întâlnirile Cenaclului Saeculum: „Câtă prietenie atâta exigenţă”. Irina Petraş ştie să separe poveştile de valorile literare, nefăcând compromisuri. Am observat însă că, deşi este o gazdă primitoare, saloanele Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj fiind deschise pentru toţi membrii, prietenii pe care şi-i ţine aproape au şi valoare literară, confirmându-se în cazul ei zicala „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Irina Petraş readuce în centrul cetăţii scriitorul, al cărui cuvânt este important dincolo de vremuri. Dacă mai adăugăm proiectelor literare şi cele legate de pictură, putem spune că Irina Petraş trăieşte pentru artă pe care o oferă apoi spre marele public. Bogăţia faptelor culturale pornite din inima Irinei Petraş, trecute apoi prin ochii exigenţi ai minţii stau mărturie pentru acest lucru. Nu-i plac aniversările pompoase, preferând lucrurile fireşti, naturale. Nu există număr din Răsunetul cultural peste care Irina Petraş să nu arunce o privire înainte de tipar şi să nu ne ajute cu corectura şi sfaturile omului cu experienţă. Nu şi de această dată pentru că privirea ochiului critic va fi direct pe paginile ziarului tipărit. Sperăm că gestul nostru va aduce un zâmbet, iar dacă nu, ne va ierta, atât pe mine, cât şi pe Laura. Mama mea, care are acelaşi nume – Irina, îmi spune mereu ”Unde mergi, la Cluj? Voie bună pentru doamna preşedintă, şi sănătate! Are cel mai frumos nume, Irina”. Şi zâmbeşte larg, iar eu o aprob, căci numele mamei rămâne cel mai frumos pentru noi. Ediţia aceasta, gândită alături de Laura Poantă, este ca un reţetar sentimental al scriitorilor, care adună gânduri frumoase pentru Irina Petraş. Suntem, dacă vreţi, la o petrecere cu stil a cuvintelor, cu rememorări de locuri, cu vorbe bune, aduse de către scriitori. Energia şi mintea iscusită, buna organizare şi rânduire a filialei se văd prin antologiile ce formează un raft întreg de perspective ale literaturii. Irina Petraş ne dovedeşte hărnicia împletită cu profesionalism. Lucru oglindit şi de colegi. Fiecare întâlnire cu Irina Petraş, fiecare telefon este prilej de bucurie şi voie bună. Şi un bun prilej de a învăţa lucruri deosebite. Îi mulţumesc că mă ţine aproape de suflet. Îi dorim mulţi ani cu sănătate şi bucurii, îi mulţumim pentru relaţia deosebită pe care o are cu Ținutul Bistriţa-Năsăud, amintind aici cel mai amplu proiect realizat împreună – Zilele prozei. Pe cititori îi invităm să o cunoască pe Irina Petraş prin ochii colegilor citind acest număr din Răsunetul cultural.

Ana Blandiana

Să nu te schimbi!

În Clujul studenției noastre (ea era mai mică, dar eu intrasem la facultate mai târziu) se spunea că semănăm. Și asta, mi se părea, ne făcea plăcere amândurora. Cred că acesta a fost primul lucru pe care l-am știut despre Irina Petraș pe vremea când știam puține lucruri și despre noi înșine și despre cei din jurul nostru. A fost însă o sugestie de înrudire care nu s-a pierdut de-a lungul timpului și care a reușit să decidă culoarea generală relațiilor de mai târziu, când cuvintele își schimbaseră de la un deceniu la altul conținutul, iar asemănarea continua să persiste deși însemna cu totul altceva. Am fost întotdeauna nu doar bucuroasă, ci și oarecum mirată de exactitatea formulărilor ei în analizele pe care le-a semnat pe marginea paginilor mele și asta pentru că finețea diagnosticului lăsa întotdeauna impresia că vine dintr-o sursă mai mult decât profesională, dintr-o meditație care nu-și îngăduie limitări literare. Eseurile publicate în ultimii doi ani în „România literară” – pe care le citesc cu plăcere mărită de sentimentul că le-am prevăzut și le așteptam să apară - continuă această deschidere a spiritului critic mai mult decât literar, spre nevoia și încercarea de a trece pur și simplu în lumea ideilor fără apartenență de gen și de specie. Ultimul dintre aceste eseuri, „Căderea în timp”, adevărat glosar al temei timpului ca obsesie intelectuală, m-a impresionat prin egalitatea tonului care refuză să se lase pradă vreunei angoase, ci se mărginește să înregistreze alte definiții și divagații, ca și cum nu i-ar simți amenințarea, ca și cum s-ar simți la adăpost de el. La fel se apropiase, curajoasă și aproape sfidătoare, cu ani în urmă, de tema morții, transformată în obiect de studiu ca și cum s-ar afla în afara razei ei de acțiune, făcându-și din puterea analitică a gândirii scut. Căci, iată, căderea în timp a fost pentru autoarea zecilor de cărți scrise, traduse, analizate, editate, a zecilor de proiecte gândite și realizate, o continuă construcție de sine, o continuă operă. O operă în care intră, în mod ciudat, nu numai ceea ce a scris, ci și ceea ce a organizat, ceea ce a condus, ceea ce a construit instituțional. Pentru că ceea ce pentru alții ar fi fost risipire, s-a transformat, în cazul ei, prin pasiune, dăruire și muncă, în coerența colectivă a vieții literare clujene care îi datorează atât de mult. La mulți ani, Irina, la mulți ani în care să nu te schimbi!

 

Laura Poantă

Irina

          „Să ai grijă!”, „sună-mă când ajungi”, „vezi că e frig, ia ceva mai gros”, „te doare ceva?”, „vrei ceva bun?”, nopți albe din cauza bolilor copilăriei sau după ce tu vomiți că ai mâncat flori de salcâm cu pumnul, zeci de colaje migălite pentru decorat pereții grădiniței, haine pentru serbări sau de toată ziua, rochii schimbate în ultimul moment pentru banchet, pentru că nu-ți mai place culoarea, cusute cu mașina sau de mână, poate chiar la lumina lămpii de petrol, emoții la examenele tale, zeci de ore în sala de așteptare de la Poștă ca să audă, în cele din urmă, „Agnita, cabina doooi”, sute de prăjituri și șnițele și chiftele (preferatele tale), textele tale timide, de la începuturi, citite și corectate câteodată, bombăneli și certuri pe diferite idei sau pe nimica, toate terminate uitând de la ce au început, excursii în care sunteți confundate cu două surori, verile de la bunici, dileme și depresii adolescentine tratate cu răbdare și tact, jocuri și râs în hohote, povești citite seara de o mie de ori, apoi îndrumatul prin universul cărților, renunțări, prefăcutul că e veselă pentru că tocmai ai rugat-o ceva, dar de fapt o doare capul de îi pleznește…

            Poate că dragostea romantică este un construct social, cum spunea Irina Petraș în repetate rânduri (deși oamenii de știință spun că este un sistem mental evoluat în milioane de ani și care asigură perpetuarea speciei – regăsit în toate structurile sociale de pe glob), dar există, din Grecia antică, mai mulți termeni pentru iubire – eros, philia, agape, philautia etc. –, iar cele înșirate mai sus, în primul paragraf, trebuie că sunt cu totul altceva decât un simplu construct, o abstracțiune.

            Agatha Christie spunea că „a mothers love for her child is like nothing else in the world. It knows no law, no pity, it dates all things and crushes down remorselessly all that stands in its path.” Așa că închei cu autoarea noastră preferată de romane polițiste și cu trei crochiuri găsite într-un caiet vechi – Irina citind și Irina la mare, la Casa Scriitorilor, în 1985.