Elefantul rus în magazinul european de porţelanuri

Istoria umanităţii poate fi privită ca o succesiune perpetuă de imperii pe scena secolelor- răsărind, crescând şi apoi prăbuşindu-se. Însoţite inexorabil de regrete şi neproductive încercări de refacere, până la eşecul deplin.
Analişti destui (nu doar Mihai Saakaşvili) văd în comportamentul lui Vladimir Putin intenţii evidente de refacere a răposatului URSS. Că un atare ideal este utopic, în contradicţie cu mersul de trei mii de ani al istoriei este totuşi clar şi pentru noul ţar al Maicii Rusia, oricât de „impevizibil” este socotit. Impredictibilitatea Rusiei rezidă în fapt din oscilaţia trendului acţiunilor: gata oricând la discuţii pacifice şi acorduri, pe care le încalcă imediat ce isprăveşte conversaţia sau şi-a pus semnătura. Vechea butadă că „tratatele sunt făcute spre a fi încălcate” i se potriveşte mănuşă şi chiar o ilustrează. Oricum, dacă nici măcar Bielorusia lui Lukaşenko nu suportă ideea de a fi absorbită într-un URSS redivivus, dovedeşte că intenţiile imperiale sunt himere.
Nu se pot proba nici indiciile că Rusia ar putea testa nebuneşte intenţiile NATO atcând un stat baltic. Riscul unui război cu NATO şi potenţial nuclear ar fi iminent. Putin ştie asta. „Imprevizibil” nu înseamnă nici nebun, nici prost. Însă „Audiatur et altera pars”( Să asculţi şi cealaltă parte) -spune un principiu al jurisdicţiei. Apropierea blocului nord-atlantic de graniţele ruse, după ce a pierdut statele baltice şi îşi vede foştii sateliţi (Georgia, Moldova, Ucraina) desprinzându-se de pe orbita intereselor, devenise o situaţie psihotică pentru Putin. Omul simţea că i se fură „găinile” din grădină: Destinul normal al emisferei nordice a planetei (Occident, America de Nord şi Rusia), destin creştin şi cultural este totuşi al unei alianţe, nu al confruntării reci sau calde.
Ceea ce intrigă o minte sănătoasă este jocul la cacealma putinist, impresia că Rusia ar fi o forţă militară gigantică, precum încearcă a se arăta, la intimidare. Statele vestice au cam pus arma la picior de bună vreme, socotind că războaiele s-au mutat prin Orient şi Africa, la ultimii sălbatici planetari. Armata lui Putin are însă masiv dotări învechite, expirate, iar ceea ce le dă separatiştilor proruşi sunt armele de vitrină, Donbassul fiind un poligon pentru acestea. Bugetul Rusiei pe ultimii 20 de ani face abia cât al SUA în doi ani. De unde aşadar „armată modernă” la muscali? Oricum, civilizaţia Occidentală nu poate să se ridice din spleenul fotoliilor, confortului şi să ameninţe cu adevărat pe Putin. Holland şi doamna Merkel au luat rolul pacifist al lui Chamberlain, în faţa unui Putin, cel neclintit în pretenţiile şi obiectivele sale, deşi se declară „neimplicat” în estul Ucrainei. Vestul nu mai vrea să audă şuierul gloanţelor, chiar dacă dreptul internaţional e făcut preş.
Cine crede că Putin va da două miliarde şi jumate (pe care nu le are) ca să construiască un pod peste Marea de Azov pentru proaspăt înhăţata Crimee, în loc să le dea drumul separatiştilor spre Mariopol, dovedeşte incurabil optimism.
Este un timp al vorbelor şi mai este unul când nu-şi mai au sens cuvintele şi e timp al acţiunii energice, încât „duşmanul să ştie cine eşti” (cum îl dăscălea Polonius pe Hamlet). Chiar dacă Europa n-a fost dispusă să dea arme lui Poroşenko, Statele Unite aveau nevoie doar de acordul european spre a trece la livrarea acestora, dar Europa s-a temut să spună „da”.
Dezastrul Ucrainei în faţa războiului „hibrid” şi apoi în faţa „minerilor şi tractoriştilor” din Doneţk şi Lugansk, cum se fălea arogant Putin la Budapesta, naşte un noian de întrebări. Implicarea masivă a Rusiei cu armament şi trupe este dincolo de îndoieli. Şi totuşi, Ucraina e o ţară de 40 de milioane. De unde atâta neputinţă în faţa unor zişi „terorişti”? Catastrofalele înfrângeri (Ilovaisk în vară, Debaltsevo acum) sunt explicate prin incompetenţe, dar şi trădări. Una din rugăciunile creştinilor spune cu înţelepciune: „...şi ne fereşte de războiul cel dintre noi”.
Ştim că Ucraina e un stat format din furăciuni de la toţi vecinii ei, dar a accepta că Europa îşi poate redesena frontierele, cum vrea Putin, ar însemna a da la o parte statutul postbelic in integrum. Deocamdată, elefantul din magazin a spart cu brio nişte porţelanuri şi dând cu trompa „a buio” (ital.orbeşte, pe întuneric) provoacă fiori.Nu toţi justificaţi.
Deocamdată, vorbele Occidentului seamănă cu ale ciobanului ardelean când a fost provocat de un arogant întru box („Ogoaie-te, măi omule! Ogoaie-te!”), dar ferească Dmnezeu să se scoale ciobanul şi să-şi ia bâta. Atunci va fi „urgia” aceea de spaimă pe care o profeţea părintele Justin Pârvu.