Elena M. Cîmpan: Apropierea de eroi

          Pe parcursul vieții noastre, apropierea de eroi se întâmplă în câteva momente însemnate, de vârf, și continuă, pe orizontală, până la capăt, astfel încât drumul nostru să se constituie din deal-vale, deal-vale, filosofic și tradițional, cu propriile însemne, ca blazon al trecerii pe acest pământ, unduind de foșnetul faptelor, muncilor, zilelor ( Hesiod ), cu rost, până ce noi înșine devenim, la rându-ne, eroi. Dacă așa stau lucrurile, eroul din noi este prezent de-a lungul existenței noastre, ne tulbură, ne dă curaj, ne scoate din impas, crezând întru totul că ne va salva, că nu-l purtăm degeaba în „raniță”, pe post de baston de mareșal.

     Eroii apar mai întâi din cărți, din filme, ne devin modele, ne identificăm cu destinul lor, ne place să ne asemănăm lor, îi îndrăgim, povestim despre ei... Pistruiatul, Robin Hood, Harry Potter. Eroii au ceva de luptător, de învingător, abordarea lor este diferită și astăzi li s-ar spune chiar oameni de succes. Eroii sunt cei care se implică, intră în pericol pentru a salva vieți. Voluntarii sunt eroi pe toate fronturile. Eroi sunt și cavalerii care cer mâna domnițelor, le salvează, oferindu-le un cămin, stabilitate, siguranță. Pe scurt, eroi sunt în luptă, în iubire, în viață, în trecut, în prezent. „Eroi au fost, eroi sunt încă...”

      În preajma Zilei Naționale a României, cine sunt eroii ei? Nu eroii zilei, trecători și muritori, eroii României, stăruitori, eterni. Cuvântul erou are doar formă de masculin, fără variantă feminină, chiar dacă pe nou creata bancnotă de douăzeci de lei se află chipul Ecaterinei Teodoroiu. Eroii patriei sunt cei căzuți la datorie, apărându-și bucata de pământ, idealurile, dreptățile, cunoscuți și necunoscuți, sunt oameni de vază ce au făurit uniri, au creat școli, au realizat păci, liniște și condiții de a înflori. Pentru ca această țară să înflorească, după felul ei. Eroii României sunt cei ce au slujit-o, în cel mai nobil sens, așa cum a recunoscut că a procedat Enescu: „Mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta”, așa cum rostește poetul Eminescu retoricele versuri: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”, unde țara este imaginată precum o ființă cu brațe, ce țin pregătită o armă, pentru orice eventualitate. Și această armă se poate numi de luptă, de muzică, de poezie, de istorie, de filosofie, de știință, de tehnică, pentru ca acestea să fie pregătite, să iasă în față, să câștige podiumul celor mai buni. Și românii sunt cei mai buni în multe privințe.

      Cu cât trece vremea, însă, ne apropiem de eroii cei adevărați. Eroii care stau scriși pe o lespede, care dorm în pământ, necunoscuți, care străbat din pagini de istorie, ca o lumină prin întuneric. Pașii noștri se îndreaptă către ei, de Ziua Națională. Tot auzim despre pașii ce trebuie făcuți, în derularea unui proiect, a unei acțiuni, atât de multe se descriu prin pași, în loc de etape, de perioade, de ce și când trebuie făcut. Cum ar fi dacă în loc de perioada cronicarilor, a umanismului, a modernismului, a realismului, a romantismului, luate absolut aleatoriu, am folosi pași, pentru fiecare dintre ele. O istorie în câțiva pași... cu atâtea indicii de sens.  Pașii cu care ne îndreptăm spre monumente ale eroilor să fie ere, să fie nesfârșiți, răgaz de aduceri-aminte a unei întregi istorii, acum de eroi: „Presărați pe-a lor morminte/ Ale laurilor foi,/ Spre a fi mai dulce somnul/ Fericiților eroi.”

      Până la urmă, eroul este și trebuie să fie fericit. Sacrificiul lui, jertfa îi asigură soclul din piatră sau din inimă.

Elena M. Cîmpan