ELENA M. CÎMPAN. CARTEA DIN CUFĂR

      Invitat special în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, ediția a X-a, Cluj- Napoca, 25-29 septembrie, 2024, scriitorul elvețian Daniele Dell’Agnola nu a venit doar cu cartea, „Luna din cufăr”, tradusă din limba italiană în limba română de către Violeta Popescu, și apărută la Editura „Școala Ardeleană”, în Colecția „Longseller”, „Cărțile care biruie timpul”, așa cum se obișnuiește la o lansare, ci și cu protagonista acestei cărți, Jolanda Giovanoli, în vârstă de optzecișipatru de ani, care își însoțește, în felul acesta, povestea până la capăt.

      Danielle Dell’Agnola este profesor de literatură, scriitor și muzician elvețian, a scris cărți, inclusiv pentru copii și adolescenți, de ficțiune, dar, de data aceasta, prin „Luna din cufăr”, deși titlul este încărcat de semnificații, ce așteaptă să fie decodificate, chiar în nuanțe poetice, a ales să scrie o carte inspirată din realitate, o realitate povestiră de Jolanda. Cartea este o narațiune la persoana a treia, povestită de naratoarea care își încredințează trecutul încercat, marcant, naratorului, ca și cum totul ar fi repovestit de „o străină gură”, care nu este deloc străină, vibrând la realitățile aflate, intrând în familia Jolandei, prin carte, prin ascultare, prin răbdare și, nu în ultimul rând, prin strădania de a face cunoscut acel dialect elvețian, numit bregagliot, din regiunea Bregaglia, cantonul Grigioni.

      La prezentarea cărții, Laszlo Alexandru, profesor, italienist, care a purtat un dialog roditor cu autorul și cu protagonista, în limba italiană, traducând în limba română, amintea de straturi ale receptării pentru critica literară. Erau incluse, într-o posibilă analiză, istorii din trecut, povești de dragoste, destine individuale și colective, mărturii și o întreagă listă de simboluri. „Luna din cufăr” este o carte ce îmbină jurnalul cu memoriile și cu proza scurtă. Este, de asemenea, o succesiune de texte, scurte, atractive, concentrate, uneori metaforice, bine scrise, care oferă lecturii ritm susținut, hedonic și cu sentimentul unei literaturi adevărate.

      Debutul cărții se înscrie în tiparul unei „captatio benevolentiae”, sinceră, simplă și este ca un motto al întregii cărți: „Nu am nimic special. Mă numesc Jolanda. L-am rugat pe un prieten scriitor să mă ajute să scriu vreo două pagini cu amintiri, pe care aș fi dorit să le las celor două fiice ale mele. Doar că am început să povestesc, să povestesc... el asculta și eu vorbeam. Și povestea nu se mai sfârșea.” Printre întâmplări de familie, ce merită reținute, obișnuite de altfel, dar care primesc farmec literar, prin scriitură de calitate, cum ar fi Crăciunul, primirea unui telefon care anunță și bune și rele, viața de zi cu zi, cu specificul ei, adică al secolului douăzeci, apare acel element romantic, „luna”, un adevărat leit-motiv al cărții. Privită sub diferite aspecte, dându-i-se atribuții diferite, până și ea, luna, este preponderent realistă, precum întreaga carte, formată „din rocă și praf, din lumină”, mai mult din amintiri și timpuri grele, decât din bucuria, care vine târziu, odată cu gândul de-a da sens unei vieți, transmisă într-o carte.

     Pe scurt, Jolanda își spune povestea, de la început, de pe vremea tinereții când voia să devină asistentă medicală, dar primește o scrisoare, care o face să se întoarcă acasă: „ Draga mea Jolanda, Sunt convins că San Gallo este un oraș frumos și că tu lucrezi la spital ca să îngrijești bătrânii. Dar trebuie să știi că mi-am fracturat șoldul. Stau la pat și nu mă pot mișca. Așa că, decât să ai grijă de bătrânii altora, mai bine te-ai întoarce aici, la Stampa, ca să ai grijă de bunicul tău. Mai întâi de toate, bătrânii noștri. Apoi, ai altora. Te așteptăm. Bunicul” Și Jolanda se întoarce, se căsătorește cu Elveto, tâmplar cu talent de sculptor, au două fiice, Liane ( 1963 ), Ellen ( 1969 ), și întemeiază un restaurant „Val d’Arca, de care se ocupă și astăzi și cu mândrie mărturisea, la lansare, că trăiesc din agricultură, din tot ce cultivă și îngrijesc. Jolanda se întristează de povestea surorii ei, Vera, care emigrează de timpuriu în America. Începuturile căsătoriei ( 1962 ), Jolanda le asociază cu evenimentul din 1961, când Gagarin ajunge în spațiu, înconjurând Pământul, și, cu umor, transmite îndemnul tatălui ei: „În luna de miere, puteți face înconjurul casei” ( Tata ).

      Revenind la lună și la luna din cufăr și cum ajunge ea să fie așezată acolo, împreună cu alte obiecte, lucruri și amintiri. Totul pornește de la un obiect vechi, „arcun”, în dialect, cufăr, recuperat dintr-un vechi hambar, în care au fost puse albume cu fotografii, ziare, agende cu notițe, scrisori, un acordeon, un telefon, un aparat de radio, o pană de păun, o păpușă, Clara. Dar și un oftat, o respirație, parfumul și savoarea unor zile, un strop de curaj, o felie de îngrijorare. Dar și luna. Ca să-l convingă pe autor, protagonista, povestitoarea, i se adresează din când în când: „poți fi sigur”, „poți fi convins de asta”.

     Am extras din economia cărții prezența lunii, atât de surprinzătoare, în multiple situații: „îi căzuse Luna pe cap” ( când avea o zi proastă ), „Luna se învârte în jurul ridurilor” ( o reflecție ), „Mă sprijin de zidul grădinii. Ce Lună plină!” ( admirație ), „În lumina albă a Lunii” ( călăuză ), „venea ziua de luni și atunci părea că Luna nu se mai rotea” ( multitudinea de probleme ), „parcă venea de pe Lună”, despre soțul Elveto, „nu că ar fi fost o frumusețe, dar tot ce am trăit împreună a fost frumusețe”, „fiicele mele sunt Lunile mele” ( dragostea de mamă ), „atunci când mor, oamenii bătrâni se duc pe Lună” ( credințe, arhetipuri, mituri ), „apoi se stinge ca Luna și dispare” ( despre o melodie melancolică ), „devine aidoma prafului de Lună, din partea ei fără lumină” ( zădărnicie ), „o lampă în formă de glob se ridică, este Luna care dansează”( observație, comparație ), „Apoi ne oprim să privim cum Luna coboară din nou, să se culce în arcun ( cufăr ), despre adăpost și despre acel loc de taină al poveștilor ce nu se uită.

     „Luna din cufăr” este și o carte de idei, transmise din generație în generație, ca niște învățături: „Pe timpul verii, mergeam la Maloja cu bunicul și bunica și rămâneam acolo, fără să ne pese cine erau Hitler, Mussolini și ceilalți. În toate poveștile din copilărie erau căpriori, capre- negre, vrăjitoare și ceasul rău, iepuri de câmp și marmote. Politică? Niciodată, nici măcar la școală, astfel că, din 1947 până în 1955, niciun învățător n-a pomenit vreodată de cel de-al  Doilea Război Mondial, de fasciști, naziști, comuniști, de Stalin.” „Am cunoscut un cosaș oarecare din Bergamo care fusese în lagărele de concentrare și supraviețuise mâncând coajă de cartofi.” „Școala. Știi cum era școala? Exista datorită profesorilor. Ca și astăzi. Totul depinde de profesorii pe care îi ai. Unii sunt buni, alții sunt un dezastru care strică totul.”

     Există o filosofie a cărții, care se poate exprima astfel: „Totul are un sfârșit: dictatorii, aeroporturile și boom-ul economic”, iar „Datoriile sunt treze, și ziua, și noaptea.” De fapt, în text, se face referire la moartea lui Tito, la cea a lui Ceaușescu, o dovadă a cititului de ziare, a informării, a unei istorii comune, a unui simț înnăscut al realității. Și cea care „continuă să se miște de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat” este/ rămâne Luna. De veghe, refugiu, exil, în natură.

      Cercul se închide în carte, în poveste, sacul cu amintiri se golește, realitatea i-a luat locul ficțiunii, realitatea cărții este cea care triumfă în acest duet frumos, autor- protagonistă, îmbinând „kilometrul zero” cu „gradul zero al scriiturii”.