Elena M. Cîmpan: Muzica e un ocean

      Ocean, de vise, la Mihai Eminescu, de ninsoare, la Vasile Alecsandri, cu accent pe sunetul/litera „e”, pentru a obține trei silabe, o-cé-an, în rostire & recitare, cu valoare prozodică și stilistică, acest cuvânt folosit nu de toate zilele, doar de duminică, poate, căci nu aparține vocabularului fundamental al limbii române, adună multiple sensuri și asocieri, pe măsura dimensiunii lui, infinite și, totuși, atrăgătoare. Obișnuiți cu oceanul din poezie, și noi rostim uneori o-ce-an, vetust, demodat, dar livresc și erudit, de acord cu un hiat al vorbirii, ce preia din pragurile lumii.

     L-am văzut & ascultat, & admirat, pe Dan Grigore, pianist îndrăgit și cunoscut, într-o recentă emisiune la TVR Cultural, pornind de la evenimentul nr. 1 în muzica românească, desfășurat an de an, cu participare internațională, pentru a marca și duce mai departe opera compozitorului născut în Liveni, Botoșani, Festivalul George Enescu, 27 august- 24 septembrie, 2023. Cu aproape o lună de concerte, cu orchestre din Franța, Austria, Olanda, Cehia, este, cred, cel mai lung tur de forțe muzicale, pe gustul și conform așteptărilor a mii de spectatori. Întrebat fiind ce este muzica, Dan Grigore a surprins cu răspunsul dat: „muzica este un ocean”. Deja mergeam cu gândul departe, în larg( ul meu ), fără să știu destinație sau coordonate, rătăcind pe o întindere de ape, la fel de neștiute ca cele biblice, într-o derivă de sens, când, deodată, continuarea a făcut lumină, separând înțelesurile: muzica clasică se află la mijlocul oceanului, unde există adâncimi, unde culorile sunt tari, unde adâncurile, periculoase, atrag, promițând destin de creator, pe când la mal, se află alte muzici, ușoară, folclor...

      Am tresărit la explicații, la detaliu, la un „mise en abyme”, chiar, fiind de acord cu cele descoperite de expertul pianului, dându-i dreptate lui Dan Grigore și rugându-l, în gând, în tăcere, să-mi dea voie să folosesc sensul și pentru altă artă. Și anume literatura. Așezarea muzicii clasice în „prăpastia” muzicii întregi e o formă de protejare, de considerare și de privilegiu. Mutatis mutandis, să așezăm și sferele literaturii pe un ocean! E greu, e mai greu decât la muzică. Poezia aș lăsa-o, din considerente subiective, în mijlocul oceanului, cu doruri, cu trăiri, cu idei, cu căderi și reveniri, acolo unde se ajunge greu, dar bucuriile, roadele culese, sunt pe  măsură. Dar dacă poezia însăși ar reprezenta un ocean, dintre speciile ei, aș selecta ca acele spații aproape de mal, să fie „locuite” de epigramă, de romanță, de haiku, iar poezia „de poezie”, chiar filosofică ori ludică, absconsă ori declarativă, aș amplasa-o în mijlocul oceanului, ca un far, ca o statuie, ca o busolă.

     Și dacă dintre toate expresiile literare, de mână cu muzica clasică „înoată” poezia, pe margini ar sta nuvela, romanul, piesele de teatru, memoriile, jurnalul, reportajul..., ca un zid pentru o cetate fluidă, mișcătoare și atât de vulnerabilă.

     În așezarea aceasta a lucrurilor, am crede că ne mișcăm pe ape, cu mai multă sau mai puțină pricepere, ce se traduce, în timp, în experiență/ experiențe. Ne învârtim în/ și între oceane. Da, pentru că lucrurile nu mai sunt mări. Etapa de mare s-a încheiat. Amplitudinile, înălțimile și adâncimile nu mai încap într-o mare. E nevoie de un ocean. Avem nevoie de ocean. Și, pe lângă oceanul din afară, din lume, dintre pământuri, îl mai avem și pe oceanul din noi, pe ale cărui „cărări” străbatem, siguri și nesiguri, lăsându-ne în paza și în grija minții.

     Viața ca ocean, viață printre oceane. Cele ale Pământului, ca degetele unei mâini, Pacific, Atlantic, Indian, Antarctic și Arctic, pe care le admirăm când zburăm sau când suntem aproape de ele. Alte oceane, ca arte, oceane, ca existențe, pe care le numim uneori, în circumstanțe diferite, universuri. Ocean în loc de Univers, Cosmos. Diferența constă în faptul că un Cosmos are/ este ordine ( gr. kosmos ), legi, este un sistem, pe când un ocean este liber de toate, de aceea, poate, mai potrivit creației.

      Dan Grigore mai amintea în emisiunea menționată de bucuria de a ne scălda în Ocean, în mijlocul lui, contopindu-ne cu valul, cu suprafața limpede, ca de cristal, în clipe de trăire deplină, artistică, așa cum muzica clasică le oferă ascultătorilor. Înțelegând pasiunea ca pe o primejdie asumată, îmi imaginez un pian pierdut în largul unui ocean, pe ale cărui clape trec mângâietor degetele unei lumi din ce în ce mai slabe, firave, îmbătrânite, dorind să răsară iar, din spuma ( era să spun a mării ) oceanului, ca Afrodita. Pentru că Afrodita este zeița frumuseții și a iubirii, iar despre acestea este muzica, și poezia, și muzica poeziei, și poezia muzicii, două oceane mari ( fără a fi pleonasm ), care ne invită să rătăcim, cu folos, în apele lor.