ELENA M. CÎMPAN: NUANȚE

     Nu oricine vede și simte nuanțele. E necesară o calitate pe care oamenii să o dețină și să privească lumea din jur cu îngăduință. Iar îngăduința e un alt subiect ce merită tratat separat, poate într-un viitor text. Nuanțele, de la cele coloristice până la cele de idei, îmbogățesc peisajul, natura și caracterul uman. A ști/ a vrea să vezi lumea și altfel decât numai în alb și negru înseamnă să deschizi porți, ferestre, să accepți o negociere, să înțelegi lucrurile, să ajungi acolo unde trebuie prin metode ale ascultării celuilalt cu atenție, cu interes, prin acceptarea părerii celuilalt, chiar dacă este diferită de a ta, prin răbdare, prin talent. Să vezi nuanțe ( cum Camil Petrescu spunea că „am văzut idei”, „Întâia oară, brusc, fără să știu,/ De dincolo de lucruri am văzut ideea” ... „Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți/ lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”, în poezia „Ideea”) reprezintă o artă.

      De câte ori nu am văzut la noi sau la semeni cum se împarte lumea în bun și rău/ buni și răi, în lumină și întuneric, în cald și frig, în valori absolute, uitând că marginile ființei continuă să existe și dincolo de contur, că stând și analizând lucrurile aflăm detalii nebănuite, care completează tabloul prezent. Ieri am văzut un curcubeu. Așa am crezut, că era un curcubeu. Dar, privind mai bine, am observat două, unul în umbra celuilalt, chiar dacă mai puțin vizibil. Am rămas cu ochii pe bucata de cer înseninată și a mai apărut un curcubeu, ca să fie trei, și chiar un al patrulea, toate derivate din cel dintâi, fără a i se stinge acestuia culorile, vibrația și frumusețea primordiale. M-am oprit în loc, atât cât să pot admira în voie curcubeul biruitor, triumfător. Ca mine, mai erau și alți oameni, cu telefoanele pregătite, cu aparatele de fotografiat, să surprindă cele mai „instagramabile” imagini. Era de unde. Cuminte, ca și cum nu aș fi vrut să deranjez cerul arcuit de culori, dar nici pe ceilalți admiratori, am observat că și acele culori cunoscute ce alcătuiesc curcubeul nu erau pure, așa cum nici genurile literare nu sunt pure, se amestecă epic și liric și dramatic, într-o (con)viețuire de zile mari, și că de fapt roșul mai avea surori tot roșii, de intensități diferite, nuanțe spre margini, înainte de a ajunge la orange, care și el era de câteva feluri, astfel încât cele șapte culori, cu tot cu nuanțele lor, depășeau cu mult formula magică a fenomenului de vară, după o ploaie senină.

     Nu e zi lăsată de Creator pentru muritori, să nu auzim vreo prezentare, introducere, lansare, comentariu, care să nu conțină din categoria absolutisme un „extraordinar”, „genial”, „fabulos”, „magnific”, „excelent”, cu referire la vreo somitate sau la vreun eveniment. E atât de greu să auzim o ezitare, o îndoială, de parcă ar fi o rușine să fim sceptici și rezervați, când tocmai acolo apare scânteia, în „dubito, ergo sum”, acolo se naște o idee, se deschid mai multe perspective. E semn de vulnerabilitate, de stângăcie, de prea multă sensibilitate, de nesiguranță, admit cei care nu înțeleg îndoiala, dispoziția de a nuanța, de a vedea nuanțe și de a le transmite în starea lor încă nealterată. Între un „da” și un „nu” hotărâte se mai pot găsi o mulțime de alte răspunsuri, nu pe jumătate, ci care așteaptă ca cineva să le vină în întâmpinare, sunt ca acele mâini întinse spre alte mâini.

      Cred că lumea ar trebui să înceapă să fie cunoscută mai întâi din nuanțe, nu direct categoric. Din nuanțe apar interpretările, eseurile, percepțiile personale asupra unor concepte. Nuanțele pot fi un fel de laborator care generează comori, nestemate ale gândirii. Tot mai mult, examenele, evaluările nu mai lasă loc nuanțelor. Răspunzând cu a, b, c sau d nu înseamnă că un candidat are destule cunoștințe de a explica un fenomen. Dacă e vorba despre literatură, eseul cu formă fixă, structurat, îl ajută pe evaluator să respecte baremul, dar îl încurcă pe elev/ pe student în a da frâu liber creației de text, mult mai de valoare, chiar și cu stângăcii.

     Nuanțele ne arată că lumea nu este și nu trebuie să fie perfectă. Tocmai de aici derivă farmecul ei, infinitul ei. Nuanțele dezvoltă diversitatea de care avem atâta nevoie și de care trebuie să avem grijă. Altfel, am vedea la fiecare colț de stradă câte un Procust, care să ne invite să intrăm în limitele impuse, fără nicio nuanță.